Mika escapadă la mare

Vineri, 23 iulie
Negociez cu amicul meu care locuiește în Constanța: "Nu-i așa că vii cu mine la concertul Orange Summer Party din Mamaia dacă mă deplasez eu frumos cu trenul până acolo?" "Bine." "Bine?" "Bine." "Zis și făcut, rămâne cum am stabilit. Te-am pupat și ne vedem la gară."

Sâmbătă, 24 iulie
Mă trezesc cu greu dimineața devreme... acea parte din mine care ar vrea să doarmă veșnic (și care se manifestă cel mai abitir atunci când trebuie să mă trezesc la ore formate dintr-o singură cifră) îmi spunea suav că încă mai pot să mă răzgândesc, că e prea mare efortul să călătoresc atâta doar pentru un concert (gratis) și că poate ar fi mai bine să dorm până când m-aș trezi de la sine. Mai ales că urma să plec singură.
Așadar, cu oarecare greutate inițial, am pornit la drum, cu un mic rucsac în spate și cu bocancii de munte, că doar mergeam la mare și nu voiam să mă ud pe picioare pe plajă.
Desigur, trăiască CFR: trenul a avut o super-întârziere de o oră, iar eu oricum aveam bilet cu loc doar până la Lehliu, dupe aia tre'ia să stau în picioare, ca un cocostârc.
Întotdeauna, de când eram mică, mi s-a părut interesant să merg cu trenul: în special pentru că mă ducea undeva departe și de obicei mai frumos, dar mai ales pentru că invariabil se închegau discuții cu vecinii de drum. Nici acum nu am dus lipsă de cărbuni: doi tipi din compartiment veneau din Sibiu și mergeau la Liberty Parade, iar ceilalți care erau de loc din Mangalia erau absolut surprinși de acest gen de "turism muzical"... Cum adică să te deplasezi juma' de țară doar ca să vii la un concert? Bine, eu m-am deplasat doar o cincime de țară, deci la mine nu-i la fel de grav.
Am ajuns în Constanța, am vizitat două muzee și un minaret, am văzut portul de pe faleză, iar seara am mers la concert.
Chipurile, autobuzele suspendate ale lui Mazăre trebuiau să asigure transportul gratuit până pe plaja H2O din "Mimaia", unde se ținea concertul, dar erau desigur mult prea aglomerate ca să te mai poți urca în ele, așa că a trebuit să luăm un microbuz. :D
În deschidere au cântat cei de la Cut Copy, o mai veche cunoștință de-a mea de la Radio Guerrilla. Nu au fost extraordinari, poate și pentru că eram prea aproape de boxe - dar și de scenă - și totul se auzea extrem de tare, în special zgomotoasa chitară electrică. După multe piese absolut necunoscute mie și absolut distorsionate, au cântat Hearts on fire, care mie mi se pare "ză saturday night ultimate dance tune". De când am auzit-o prima oară, mi-a inspirat acest moment al săptămânii, nu știu prea bine de ce. Drăguț este că am și ascultat-o live tot într-o sâmbătă seara. :)

Și apoi, după o minuțioasă pregătire a scenei, a venit el, puștiul rebel cu adorabil accent britanic, cu albume foarte colorate și cu piese pline de energie. Mika este delicios de privit și de ascultat pe scenă. He's eye and ear candy. :) Și nu doar are piese care mie mi se par foarte bune per se, dar parcă sunt făcute pentru a fi cântate live, în fața unui public tânăr, numeros și extaziat. Și ceea ce mi s-a părut chiar de apreciat a fost faptul că s-a străduit să vorbească românește pe scenă, în repetate rânduri. Iată un exemplu:



Îmi dau seama că sunt foarte părtinitoare și că sunt multe persoane cărora nu le place acest gen de muzică sau nu le place acest cântăreț în mod deosebit, dar pentru minte concertul a fost o experiență minunată, din toate punctele de vedere: locația, sunetul, compania, interacțiunea, vremea, toate au fost plăcute. Și imaginea care mi-a rămas întipărită în minte este cu luna plină din spatele scenei, într-un moment când reflectoarele erau stinse iar pantalonii albi ai lui Mika se vedeau fosforecenți ca la disco din cauza neoanelor mov/albastre de la care altfel te dureau ochii.
Nu mă interesează că e gay, bi sau trisexual, mie mi-a plăcut mult. Mika parcă s-a născut pe scenă, entertaining people. Pur și simplu e făcut pentru asta.
Recunosc că am dansat, am țopăit, am cântat acolo unde știam versurile și am țipat/chiuit între piese, am aplaudat și am stat cu mâinile în aer: cu alte cuvinte, exact ce face orice om care se simte bine la un concert. Cu alte cuvinte, exact ceea ce eu nu prea fac la un concert decât dacă mă simt de la foarte-foarte bine în sus.
Când am ajuns într-un final în camera amicului meu, pe la 4 dimineața (după o plimbare nocturnă pe malul mării, o discuție despre formol și disecții pe cadavre, o pizza, o chelneriță aiurită și un taximetrist adormit), era atât de liniște în jur încât am putut auzi foarte clar că îmi țiuie urechile îngrozitor... I so DO NOT hate days like this. :)

Duminică, 25 iulie
M-am trezit la prânz, normal. :D
Pe ordinea de zi am bifat pe rând:
- o scurtă vizită la delfinariu: 15 minute de acrobații făcute de delfini cu nume chinezești
- o scurtă vizită la planetariu: domnul care a ținut prezentarea făcea tot felul de remarce acide și la final ne-a mărturisit că e ultima lui zi de lucru pentru că a fost disponibilizat odată cu noile restructurări făcute de guvernul Boc pe post de măsuri anti-criză. Gata, asta a fost! Amicul meu a început să plângă, și eu alături de el. Cât frumos și cât tragic în doar două zile!
- o plimbare cu autobuzul suspendat; biletele sunt din hârtie, cu un căluț auriu pe ele, iar vântul bătea atât de tare încât era să-mi zboare șapca, asta ca să nu mai vorbesc despre toate crenguțele care mai aveau puțin și-mi scoteau ochii. :P
- Cazinoul, acum cu un aspect părăsit și deprimant, mai ales în lumina prevestitoare de furtună în care l-am văzut.

Drumul de întoarcere cu trenul a fost genial. Eu singură, fără loc pe scaun, izolată într-un vagon, pe culoar. Încercam să citesc - vise, tată, vise! - când s-a apropiat de mine un nenea cam cocalar așa, doritor să intre în vorbă. Mi-a cerut să-i arăt coperta cărții, a răsfoit-o puțin, și-a vârât nasul în ea ca și când ar fi conținut hieroglife ininteligibile, și apoi m-a întrebat dacă știu bine franceză... Da, i-am răspuns, am studiat-o la facultate... Nenea a avut grijă să-mi spună destul de repede că el a făcut pușcărie pentru ultraj, tâlhărie și viol... da' cică violul i-a fost înscenat, că el se înțelesese cu tipa și la bani, numai că ea s-a lăcomit, că nu i-au ajuns cei 100 de euro, și atunci s-a gândit ea să-l acuze de viol în speranța că va obține și mai mulți bani. Cu ocazia asta am aflat că penitenciarul de lângă Constanța se numește Poarta Albă și că de fapt condițiile de detenție nu sunt chiar așa de rele, mai ales dacă ai bani.
Monologul lui nenea prin preajma urechilor mele a fost cam așa, on and off... la un moment dat se așezase pe jos, pe culoarul aglomerat, și număra un teanc de bancnote de 100 de lui... dușmanii mor că ne descurcăm mai bine...
Mai aveam puțin până la București când individul se apropie iar de mine și îmi mai spune una-alta... cum că acum are afaceri cu mașini (probabil furate) și fete la produs... da' totu-i legal, că e cu anunț la ziar, fetele au toate apartamente în același bloc și i-e ușor să le supravegheze...
Mă întreabă cu ce mă ocup; îi spun că sunt șomeră și că locuiesc cu mama. Îmi zice: "Vai, mi-e milă de tine, chiar mi-e milă. Vrei să-ți dau bani? Hai că-ți dau eu bani!" L-am refuzat politicos și i-am spus că mie nu mi-e milă de mine. Mi s-a părut inutil să încerc să-i explic că mai există și alte lucruri pe lumea asta în afară de bani. După încă vreo juma de oră de împuiat capul, s-a întâmplat minunea: puștii de liceu din compartimentul în dreptul căruia eram proțăpită au deschis ușa și mi-au spus: "Hai vino să stai și tu un pic jos, că ai stat destul în picioare". Mi s-a părut supra-real momentul: exact când fostul pușcăriaș devenise tot mai vorbăreț și mai băgăcios și mai enervant, adolescenții ăștia care se întorceau din tabără decid să facă o faptă bună și să mă salveze din ghearele bestiei (care în ciuda aparențelor, nu cred că era chiar așa de periculoasă totuși).
Poate că ar trebui să mă tem și să nu mai călătoresc singură. Sau poate că și nenea pușcăriaș simțea nevoia să fie ascultat, la fel cum au nevoie toți oamenii.
Tot ce știu este că am ajuns teafără și nevătămată înapoi acasă, cu un vers răsunându-mi în minte: "All the crazy shit I did in life will be the best memories." Memorabile nu sunt momentele de rutină, ci tocmai acelea ieșite din comun. Dacă aș fi stat acasă, acum ce aș mai fi avut de povestit?

Contes à guérir, contes à grandir

Le conte du Magasin de la Vie
De Jacques Salomé

Il était une fois une petite fille qui avait imaginé que la vie était un immense magasin, une sorte de caverne d'Ali Baba dans laquelle devaient se trouver toutes les réponses à ses besoins les plus essentiels.
Bien plus tard, devenue jeune fille, elle avait beaucoup de mal à trouver un emploi. Elle aurait souhaité un travail suffisamment bien payé pour lui permettre d'acheter selon son choix, dans le Magasin de la Vie.

Elle allait souvent faire un tour au Magasin de la Vie. Elle avait ainsi repéré sur un rayon:
- Un cahier pour tenir un journal secret.
- L'odeur de sa mère.
- La voix de son papa.
- La maison de son enfance, sa façade et aussi l'intérieur.
- Une petite lumière qui avait brillé devant elle un jour de cafard.
- Un flacon de souvernirs.
- Une promenade en forêt.
- Un rêve éveillé... où elle était championne de ski...
Elle ne savait comment payer, et ne pouvait donc acheter même un seul de ces produits fabuleux. Tous demeuraient inaccessibles.
Elle se sentait de plus en plus démunie!
Un jour, elle osa entrer dans le magasin et trouva sur un nouveau rayon:
Le désir de grandir.
Elle n'avait toujours pas assez d'argent pour acheter cet article ou ce produit-là, appelez-le comme vous voulez.

Pour rentrer chez elle, elle évita soigneusement deux chemins. Celui qui s'appelait:

"Choisir-un-travail-pour-acheter-le-désir-de-grandir"

et l'autre qui était:

"Rejeter-le-travail-pour-rester-petite-fille."

Elle choisit le chemin nommé "Paralysie", celui qui permettait de ne pas choisir.
Elle se sentait cependant prise dans un piège qui se mordait la queue.
Elle s'écriait parfois avec colère:
- Pour choisir un travail afin d'acheter le désir de grandir, il faudrait que je l'aie déjà, ce désir de grandir!

Elle retournait souvent dans le Magasin de la Vie, pour regarder sur l'étagère le flacon inaccessible qui contenait ce désir qu'elle n'avait pas et qui lui faisait envie, et pas envie... en même temps.

Un jour, avec courage, elle demanda le prix à une vendeuse.
- Ah! celui-là, dit la vendeuse, c'est un article très spécial, il ne se paie pas, on ne peut que l'échanger. Qu'es-tu prête à donner de toi en échange?
- Rien, je n-ai rien à donner, je n'ai jamais rien reçu.
- Il y a plusiuers possibilités, cet article peut s'échanger contre du renoncement, du courage ou de la confiance.
- Je ne peux par renoncer à ce que je n'ai pas eu!
Mon courage, je l'utilise pour dire non.
De confiance, je n'en ai pas.

La vendeuse réfléchit puis énonça:
- Le renoncement que je te demanderai à toi, c'est celui de la croyance que tu n'as pas rien à donner.
- J'ai besoin de cette croyance-là, je ne peux pas la lâcher, elle me protège, m'évite bien des tracas.
- Réfléchis, c'est le prix pour toi, et reviens me voir. J'ai envie de parler avec toi des dangers et de l'émerveillement à dire oui. Nous marchanderons, nous avons le temps. Chacun avance à son propre rythme.

Et les années passèrent. La jeune fille, devenue jeune femme, revint dans le Magasin de la Vie. Le flacon de désir de grandir était toujours là. C'est un vendeur qui l'accueillit. Il lui demanda si elle était prête à payer le prix nouveau, le prix à payer était:
"Accepter d'avoir une croyance à elle seule. Une croyance qui soit sienne. Une croyance sur laquelle elle puisse s'appuyer, pour construire son chemin de femme."

Cétait très difficile pour elle, d'avoir une croyance propre, car jusque-là, elle s'était entourée des croyances des autres,
Elle revint cependant dès le lendemain, déposa dans les mains du vendeur une croyance personnelle.
- Je sais que je peux faire confiance à ce que je ressens, et oser dire non, quand cela ne correspond pas à ce que j'éprouve ou ce que je veux.

Le vendeur lui fit un grand sourire et lui remit le flacon du désir de grandir.

La jeune femme prit le flacon, le serra contre elle et sortit du magasin avec un grand soleil tout chaud à l'intérieur d'elle.