Ceralacca

Mi se întâmplă ceva ciudat. Se pare că atunci când mintea nu îmi este concentrată într-un efort susținut pentru o perioadă mai mare de timp, memoria începe să îmi joace feste.
Azi am petrecut aproape toată ziua culegând vișine; o activitate migăloasă și destul de plictisitoare, dar cineva trebuie să o facă și pe asta! E un fel de sport extrem culesul fructelor, pozițiile în care trebuie să te pui și ramurile care te zgârie de peste tot îți dau niște fiori "nemaiîntâlniți". O aventură, ce mai!
E lesne de înțeles că nu e chiar cea mai solicitantă muncă intelectuală din lume. Și tocmai pentru că mintea mi-a fost liberă să zburde nestingherită de limitele vreunui proiect anume în care să fiu implicată momentan, a ajuns pe tărâmuri uitate. Mi-am amintit, se pare, fără niciun motiv aparent, cuvântul din titlu: înseamnă ceară pentru sigiliu și e un cuvânt pe care l-am învățat tot în primul an la facultate, citind Le città invisibili de Italo Calvino. Copil mic și impresionabil cum eram într-ale limbilor străine, se pare că acest cuvânt m-a marcat așa de tare încât mi-l amintesc acum, fără vreo legătură cu ceva anume.
Mai aiurea este că îmi tot răsună în creieri, pe repeat, un vers dubios. Mi-e și rușine să-l spun, dar mai ales mi-e lene să-l caut, să încerc să aflu de unde provine. "Puștoaico, tu ai sânge de viperă". Iarăși, nu știu de unde naiba și de ce mi l-am amintit tocmai azi, eu cred că are legătură cu mintea mea odihnită și calmă acum după trecerea uraganului hormonal cunoscut sub numele de sindromul monstrului preistoric (PMS).
Oricum, sună a vers de melodie dance de pe la sfârșitul anilor 90. Sau poate și mai rău, o fi vreo manea! De ce naiba să îmi amintesc așa ceva, nu știu. Hai, cuvântul ceralacca sună într-un fel anume, are o sonoritate particulară, e un cuvânt ciudat și deosebit, e un fel de vuvuzela vremii lui, dar versul ăsta cu puștoaice și vipere... e chiar obraznic să iasă la suprafață din mlaștinile memoriei. Ce? El nu știe că n-am nevoie de el?

Feelings are overrated

Ca să nu avem discuții, mă refer în special la sentimentele dintre un bărbat și o femeie.
Serios că sunt supraestimate. Există lucruri mai importante pe lumea asta. Ce contează ce simți? Oricum îți trece în scurt timp. Acum iubești, acum nu mai iubești, acum te doare, acum ai devenit insensibil, acum îți place, acum ești scârbit.
Cred că ar fi o nebunie generală dacă toți oamenii s-ar purta fix după cum le dictează ceea ce simt într-un moment dat. (Eh, cam este deja o nebunie generală din alte cauze, dar e atât de omniprezentă încât o luăm ca pe o stare normală a lucrurilor.)

Sunt sigură că în alte epoci cei mai mulți oameni nu erau atât de frustrați sau de deprimați din cauza necazurilor în dragoste. La naiba, nu aveau asemenea necazuri pentru că erau mult mai preocupați de alte lucruri mai importante, cum ar fi să scape de leul din savană sau să găsească (a se citi vâneze ceva) de mâncare sau să se lupte cu un cavaler în vreun turnir. Apoi a venit revoluția industrială cu toată emanciparea ei socială peste noi și acum nu ne mai încăpem în piele de îndrăgostiți ce suntem.
În alte vremuri, nu foarte îndepărtate, oamenii se căsătoreau cu scopul precis de a avea urmași: nu aveau nevoie de perioade lungi de cunoaștere reciprocă sau de scrisori de amor. Ei știau foarte bine ce fac, iar obligațiile sociale erau suficiente pentru a menține o căsnicie, chiar și în lipsa iubirii sau a comunicării. (Apropo, și comunicarea este cam supraestimată, în zilele noastre.) Acum, oamenii se căsătoresc din iubire, iubirea fiind prin definiție ceva trecător și capricios. Cam șubredă fundația, nu-i așa? Și mai ales de când cu liberalizarea pieței relațiilor, toată lumea poate să testeze pe toată lumea (la nivel de posibilitate virtuală, cel puțin). Sunt atâtea variante eligibile încât nu te poți abține: și blonde, și brunete, și sfinte, și panarame, și cultivate, și naive. De ce să nu vrei să le încerci pe toate? Problema e că dacă rămâi în stadiul ăsta, tot ce ajungi să faci este să zbori ca un fluturaș din relație în relație, pentru că nu îți poți stăpâni afurisitele alea de emoții care te îndepărtează de cineva pentru a te face să te aprinzi apoi după altcineva.
Desigur, mai există și cazul, mai puțin frecvent, ce-i drept, al celor interesați exclusiv de căsătorie, cei care au toate detaliile puse la punct, însă le lipsește partenerul cu care ar trebui să meargă la altar.

Ceea ce încerc să demonstrez este că o relație reușită și durabilă se bazează pe ceva mai mult decât sentimente, iar tot ce se bazează numai și numai pe sentimente este sortit unei pieiri grabnice, tocmai din cauza nestatorniciei vieții emoționale.

Why do people have blogs anyway? So that they could indirectly communicate with each other, from two very distant ideological points of view.

Use somebody