Ceralacca

Mi se întâmplă ceva ciudat. Se pare că atunci când mintea nu îmi este concentrată într-un efort susținut pentru o perioadă mai mare de timp, memoria începe să îmi joace feste.
Azi am petrecut aproape toată ziua culegând vișine; o activitate migăloasă și destul de plictisitoare, dar cineva trebuie să o facă și pe asta! E un fel de sport extrem culesul fructelor, pozițiile în care trebuie să te pui și ramurile care te zgârie de peste tot îți dau niște fiori "nemaiîntâlniți". O aventură, ce mai!
E lesne de înțeles că nu e chiar cea mai solicitantă muncă intelectuală din lume. Și tocmai pentru că mintea mi-a fost liberă să zburde nestingherită de limitele vreunui proiect anume în care să fiu implicată momentan, a ajuns pe tărâmuri uitate. Mi-am amintit, se pare, fără niciun motiv aparent, cuvântul din titlu: înseamnă ceară pentru sigiliu și e un cuvânt pe care l-am învățat tot în primul an la facultate, citind Le città invisibili de Italo Calvino. Copil mic și impresionabil cum eram într-ale limbilor străine, se pare că acest cuvânt m-a marcat așa de tare încât mi-l amintesc acum, fără vreo legătură cu ceva anume.
Mai aiurea este că îmi tot răsună în creieri, pe repeat, un vers dubios. Mi-e și rușine să-l spun, dar mai ales mi-e lene să-l caut, să încerc să aflu de unde provine. "Puștoaico, tu ai sânge de viperă". Iarăși, nu știu de unde naiba și de ce mi l-am amintit tocmai azi, eu cred că are legătură cu mintea mea odihnită și calmă acum după trecerea uraganului hormonal cunoscut sub numele de sindromul monstrului preistoric (PMS).
Oricum, sună a vers de melodie dance de pe la sfârșitul anilor 90. Sau poate și mai rău, o fi vreo manea! De ce naiba să îmi amintesc așa ceva, nu știu. Hai, cuvântul ceralacca sună într-un fel anume, are o sonoritate particulară, e un cuvânt ciudat și deosebit, e un fel de vuvuzela vremii lui, dar versul ăsta cu puștoaice și vipere... e chiar obraznic să iasă la suprafață din mlaștinile memoriei. Ce? El nu știe că n-am nevoie de el?