Cat versus dog

Stăteam și eu la calculator, ca tot omul, pe la 2 noaptea, vizionând un sit-com și verificându-mi mailul, când aud cum latră. Știu că are mai multe lătraturi diferite, dar de data asta părea chiar alarmat. Nu în genul "mi-e foame și vreau să-mi dai de mâncare", nici în genul "trece cineva pe stradă noaptea și trebuie să-l sperii când ajunge fix pe lângă gard", nici în genul "toți câinii din împrejurimi latră, așa că hai să latru și eu, să le țin isonul". Nu. Era ceva de genul "e o altă vietate în curte și mă scoate din sărite la culme, așa să o să mărăi și o să latru la ea până o sperii și o gonesc".
M-am gândit: meh, whatever. Și, ca tot omul, de la atâtea episoade din sit-com, până la urmă mi s-a făcut foame. M-am dus la bucătărie să caut un codru de pâine, dar câinele meu mârâia tot mai tare. Am lăsat pâinea și am ieșit afară (îmi aminteam de un incident asemănător, de când eram mică: aveam alt câine, dar tot cam așa de alarmat a fost într-o noapte pentru că găsise un arici - speram să dau și eu tot de un arici!). Când colo, nu, Ben al meu se dădea în spectacol ca un bătăuș lăudăros în jurul unui pui de pisică, negru sau neagră, sexul nu l-am putut stabili pe întuneric. Pisica stătea pe loc, impasibilă, naivă și lipsită de apărare, în timp ce derbedeul meu se tot învârtea în jurul ei, încercând să-i comunice cât mai fioros cu putință să părăsească incinta - în cazul de față, incinta în aer liber care este curtea mea. Eu priveam siderată acest spectacol demn de Animal Planet, și-mi doream să am o cameră cu infraroșu, căci părea clar o scenă de postat la ȘtirileProTv.ro. Sau și mai bine, în Libertatea!
Așadar, pisica era indiferentă, iar câinele se dădea de ceasul morții în jurul ei. Cât de stereotipic! La un moment dat m-am gândit să iau pisica și să o evacuez de pe proprietatea mea privată unde evident că venise în mod fraudulos, dar până să zic hop, câinele meu înșfacă pisica de grumaz și o aruncă de beton. Pisica miaună cu un glas sfâșiat, în timp ce câinele o târăște prin toată curtea, până ajunge la locul lui preferat, în porțiunea cu iarbă mai înaltă. Acolo își îngroapă - și apoi uită că a îngropat - oasele primite ca hrană și colțurile de pâine pe care nu vrea să le mănânce cu niciun chip.
Ultimul lucru pe care am apucat să-l văd înainte să intru debusolată înapoi în casă a fost Ben, cu mica pisică neagră în bot, un pic debusolat la rândul lui pentru că nu prea știa unde să ascundă cadavrul. Până la urmă a lăsat-o tot în iarbă - și probabil că o s-o uite acolo, așa cum uită și de oase.
Morala? Rea-litatea contrazice proverbele "Câinele care latră, nu mușcă" și "Mâța blândă zgârie rău". Tocmai am văzut cum o mâță blândă abia ieșită din găoace ajunge să fie mușcată de un câine care lătrase la ea juma' de oră. Nu se poate spune că nu a avertizat-o!
Mi-e milă de pisică, și mi se pare odios ceea ce s-a întâmplat mai devreme, dar nu pot să nu remarc indiferența enervantă și aerul de superioritate aristocrată pe care pisica și-l arogă: parcă aș fi văzut un salahor ucigând o mică adolescentă burgheză și îngâmfată! Câinele meu a simțit nevoia să-i arate pisicii unde îi e locul, adică nu pe teritoriul lui.
Mda, și tot n-am apucat să mănânc. De fapt, cred că nici nu mai mi-e foame.

Depri și supi

Zilele trecute am fost într-un hipermarket de unde am cumpărat doar o sticlă de lichid pentru desfundat țevi - substanța activă hidroxid de sodiu, aka sodă caustică. Casiera s-a uitat suspect la mine, dar nu a spus nimic. Oare s-o fi gândit la recenta sinucidere a Mădălinei Manole și în același timp la posibila sinucidere a acestei fete anonime care face apel tot la substanțe toxice/corozive?

25

Ziua aceea în care...
...persoane cu care abia dacă vorbești în restul anului își amintesc brusc de tine și-ți dau un semn...
...trebuie să dai de băut și să primești invitații cu zâmbetul pe buze...
...ar trebui să ai tort, cumpărat sau făcut de tine...
...te simți la fel ca în celelalte zile, dar ea cică are ceva deosebit pentru că sărbătorești o nouă rotație a ta (împreună cu Pământul) în jurul Soarelui...
...ar trebui să te bucuri că ai mai îmbătrânit cu un an (?!?) ...
...dacă ai noroc, ești înconjurat de oamenii care contează pentru tine, la care ții și cu care te înțelegi...
...dacă ai mult noroc, primești cadouri care să-ți și placă...
...dacă ai și mai mult noroc, primești un buchet cu un număr de trandafiri egal cu vârsta pe care o împlinești (poate sună banal sau siropos, dar e chiar drăguț)...
... dacă ai foarte mult noroc, iubitul tău poate căuta și găsi singurul parfum de pe piață care miroase exact ca florile tale preferate, lăcrămioarele...
...dacă ai cel mai mult noroc, toate astea sunt ambalate în bună-voință și o stare de bine...

Și dacă toate astea nu-s de ajuns ca să te bucuri și să zâmbești în forul tău interior, așteaptă până seara, când cineva te va numi zână. If that doesn't make your (B-)day, then your heart is made of stone, and apparently mine isn't!

Metal

Un lucru pe care l-am aflat cu o oarecare surprindere la un curs de psihologie acum câțiva ani este că_comunicarea este ireversibilă. E un fapt atât de evident încât ajunge să nu mai fie băgat în seamă. Ca atunci când treci în fiecare zi prin același loc familiar pe care nu te mai oprești niciodată să-l observi cu adevărat. Sau ca persoana aceea cunoscută de mult timp - mama, tata, sora, bunica, nepotul, vecinul sau vreun prieten apropiat - pe care nu o vezi, nu o asculți cu adevărat.

DA, ireversibilă în sensul că nu mai poți lua înapoi cuvintele spuse și nici nu le poți anula efectele. Totul devine aproape dramatic dacă e să te gândești la impactul emoțional pe care îl pot avea anumite cuvinte. Cum, te-am făcut să te îndoiești de tine spunându-ți că nu ești în stare de nimic, te-am făcut să te simți nedorit? Și ce, dacă îmi cer scuze, nu se rezolvă totul? Cum, nu pot să îți spun orice, bun sau rău, pentru ca apoi să încerc să șterg totul cu buretele "Îmi pare rău" sau fratele lui mai mare "N-am vrut, nu vorbeam serios"?

Pare stupid și imatur, dar eu una văd în jurul meu o mulțime de oameni care parcă nu își măsoară deloc cuvintele, rostesc pur și simplu primul lucru care le vine în minte fără să le pese câtuși de puțin de ceea ce pot crede ceilalți sau mai ales de cum pot fi afectați ceilalți.
Desigur, aici există și o mare capcană: nu poți ști niciodată foarte clar și precis care sunt limitele personale și mai ales zonele de intoleranță ale cuiva. De multe ori se întâmplă ca oamenii înșiși să nu-și cunoască vulnerabilitățile până nu le sunt "zgândărite" într-un mod care este amplificat de ecoul atât de exagerat al emoțiilor.
Și atunci a cui e vina? A celui ireverențios sau a celui sensibil? Și mai dificil este când cele două roluri se interschimbă. Atunci ai rețeta unui dezastru emoțional, în care călăul și victima pot ajunge să se acuze reciproc tocmai de lipsă de respect și de hiper-sensibilitate. Alegeți.

Guess what I've been listening while writing this... Oh, and it's not so much about the lyrics as it is about the sound of a thousand jigsaws drilling into my metal soul. Am I emo or what?



P.S. Este 4 dimineața și rândunicile au început deja să ciripească în dreptul ferestrei mele deschise. Ce contrast!