Alice în țara lui Tim Burton

Am fost azi la cinematograf, cu prietena mea dragă, la Alice în Țara Minunilor, 3D.
Super tari ochelarii, eu mă așteptam la porcărele cu rame de hârtie, stil ochelarii pentru eclipsă, însă erau unii cu lentile și rame mari, negre, din plastic, à la Sam Sparro.

E primul film 3D la care merg, dar nu știu dacă m-a impresionat așa de tare tridimensionalitatea. Adică, nu e tocmai surprinzătoare, că doar văd în trei dimensiuni majoritatea lucrurilor din jurul meu. Era și timpul ca și pelicula să redea cu mai mare acuratețe realitatea. (fără discuții interminabile despre ce este realitatea și realitatea realității, vă rog!)

Alice însă... um, it's complicated.
Să nu vă așteptați la o ecranizare a poveștii lui Lewis Carroll. Era chiar lipsit de originalitate să se facă așa ceva. Nu. Povestea este ca o înghețată asortată, dar cu vreo 5-6 arome într-o singură cupă. Aveam senzația că mă uit la un film de fantezie, unul de acțiune, unul istoric, unul eroic, unul cu Alice și un bildungsroman, toate în același timp. Să vă explic (atenție, **Spoiler alert!**).

În primul rând, Alice este adultă și este cerută de soție de cel mai hidos tânăr roșcat din lume, într-un foișor, sub ochii tuturor oamenilor aflați la petrecerea-surpriză-de-logodnă. În momentul cu pricina, în loc să-i dea un răspuns junelui, fuge după iepurele îmbrăcat într-o jiletcă și urmărindu-l, cade într-o scorbură. O cădere foarte violentă, mai ales în 3D. După ce Alice ajunge în camera cu multe uși și bea poțiunea care o face mai mică, și are desigur probleme cu cheia uitată pe masă, bla-bla, reușește să intre în Lumea de Jos, The underworld. (Parcă ăsta era titlul unui alt film.) De aici, vă întâlniți cu omida albastră, pisica_care cunoaște arta evaporării, regina cu capul mare și părul roșu, pălărierul nebun cu părul mare și roșu, un câine bloodhound, adorabil prin cât de bleg poate să fie, o fiară cu aspect de hienă supra-dimensionată și mai ales cu dinții supra-dimensionați, un balaur urât cu aripi, care scuipă nu foc, ci electricitate, o regină albă și mironosiță, și alte multe personaje multe și mărunte. Alice trebuie să găsească sabia (parcă am mai văzut asta în Cavalerii mesei rotunde), să se îmbrace cu o armură (și pe asta parcă am mai văzut-o în Joan of Arc) și să omoare dragonul cu ajutorul căruia The Queen of Hearts deținea pe nedrept tronul (pe asta am văzut-o în toate filmele din ultima vreme și în mai toate jocurile pentru calculator). Normal că după multe peripeții reușește să facă asta și se întoarce în lumea reală ca să-l refuze politicos pe pretendent și să pornească o nouă afacere de comerț cu China.

Filmul e înțesat cu simboluri văzute deja prin multe alte filme, tocmai de aceea surprinde doar prin originalitatea combinării lor, nu atât prin mesaj. Este violent per ansamblu, dar nu într-un mod foarte explicit, e mai degrabă o violență surdă, înconjurătoare, o atmosferă plină de elemente potrivnice. E tipicul film de acțiune din zilele noastre, îi lipsesc doar mașinile explodate și bătăile cu lovituri de pumni șuierând, altfel, îmi lasă aceeași senzație de violență absurdă.

Nu e chiar atât de rău totuși. Sunt și elemente plăcute. În primul rând, Alice știe că această călătorie e doar un vis, visul pe care îl are mereu încă din copilărie. Apoi, e interesantă problema de identitate și gluma pe care i-o spune pălărierul: "Ți-ai pierdut multul" (You lost your muchness - apropo, există un grup haios pe facebook), în sensul că și-a pierdut esența interioară, curajul. Mi-au mai plăcut dungile turcoaz ale pisicii de Cheshire, fețele broscuțelor-paji și momentul precis în care omida albastră își croșeta coconul și vorbea despre moartea pentru viața aceasta și despre metamorfozare. (Dintr-o dată, tot procesul acesta prin care unele insecte trec prin stadii de dezvoltare atât de diferite mi se pare extrem de bizar: sunt omizi, apoi pupe, apoi fluturi. Ce ciudat!) A, și a fost amuzant dansul "performed" la final de pălărier.

Nu este minunat, dar nici execrabil. Dacă vă plac genul fantasy și poveștile cu lumi inventate, atunci trebuie văzut, măcar ca să puteți să-l "demontați" mai bine.

Eu când vreau să scriu, scriu

De ce scriu aici? Pentru că, la fel ca oricare alt om, simt nevoia să mă exteriorizez. Cumva. Pot să-i stresez pe cei din jurul meu cu detalii, pot să scriu în jurnalul meu, pot să vorbesc la telefon sau pe mess cu prieteni. Dar la un moment dat intervine o auto-cenzură. De ce să le mănânc atât de mult timpul cu mine? Și atunci, dacă am ceva anume de spus, de transmis, de comunicat, de pus în comun, de împărtășit sau doar ceva care îmi stă pe inimă sau pe creier, îl voi pune aici, în ideea că poate vreodată, cineva va citi. Și probabil nu-i va plăcea.
Exact așa cum nu îi place lumii de mine, autoarea. Pentru că sunt pedantă, pentru că intimidez, pentru că le provoc oamenilor complexe, pentru că despic mereu firul în o sută patruzeci și șapte de mii trei sute cincizeci și opt de fire mai mărunte. Cu alte cuvinte pentru că sunt exact ca personajul acela, unul din pinguinii din Madagascar... Kowalsky în episodul acesta... Gândesc, analizez, intru în detalii... și cu ce mă aleg? Cu priviri dezaprobatoare, cu senzația că duc un război cu lumea, că nu reușesc să mă adaptez, că orice aș face, nu e bine, că sunt altfel, dar nu în sensul bun al cuvântului, că dacă știu unde e Djibouti pe hartă, e clar că nu sunt normală.
Însă mai este clar un lucru. Lumea nu o să se adapteze la felul meu de a fi, tot eu va trebui să mă pliez cumva pe cerințele acestea care nu mi se par firești. ***Lasă, și ce dacă spune "vreau decât"? Ce mare scofală? Lasă, și ce dacă nu le explicăm copiilor ce înseamnă "a se juca frumos" și apoi avem pretenții enorme de la ei? De ce ești așa de stresată și de ce vrei să corectezi totul?***
Oamenii, în general, se descurajează foarte ușor. Avem o mare instabilitate emoțională și uneori e suficient cel mai mic gest sau cuvânt critic ca să ne "dezumflăm" și să renunțăm. Aș vrea să pot fi ca broscuța aceea din anecdotă: pentru că era surdă și nu auzea cuvintele neîncrezătoare ale privitorilor de pe margine, ea singură dintre toate a reușit să ajungă în vârful turnului. Majoritatea criticilor sunt făcute doar de dragul criticii, nu au o bază sau o justificare, alta decât ideea că e bine să critici orice, oricum, oricând, doar ca să dovedești că ai idei și argumente proprii. Mă uit în jur și mă mir de cât de repede aruncă oamenii unii în alții cu "ești prost" în loc să se uite la sine și să-și recunoască incapacitatea de înțelegere și gigantica intoleranță.

Damaged people

Mă privești. Nu am tocmai cel mai frumos profil feminin din lume, dar e ceva irezistibil de fermecător la nasul meu dans le vent.

Eu vorbesc, prostii, verzi și uscate, rostesc cuvinte, te izbesc cu idei care te dor.
Mă simt îmbătată de aviditatea privirii tale: rareori oamenii mă privesc așa. (E ciudat cum într-o cultură atât de axată pe imagine ne uităm de fapt atât de puțin unii la alții.) Majoritatea persoanelor nu mă privesc deloc sau dacă o fac, privirea lor e superficială, rece, tăioasă. A ta e caldă și flămândă. Nu vrea doar imagine, vrea substanță. E ceva flatant (și înspăimântător totodată) în felul tău de a mă privi: să mă pot face plăcută este întotdeauna măgulitor, dar să simt că dorința celuilalt vrea să mă fure pe mine din mine însămi este de nesuportat.

Te gândești. Cum ar putea fi viața ta alături de mine? Oare ți-aș face cafea bună dimineața? Oare ar mirosi "a măr și a zori și a tot ce-i mai bun într-o casă" când te-ai trezi alături de mine pentru prima oară? Oare aș fremăta la fiecare atingere de-a ta? Oare am putea vreodată să stăm așa, suflet lângă suflet și să tăcem, doar atât, să tăcem și să zâmbim ca doi copii? Oare am putea să trăim împreună cea mai minunată poveste de dragoste, nu din toate timpurile, dar măcar din scurta durată a vieții noastre efemere?

În timp ce tu îți pui întrebările astea esențiale, eu vorbesc în continuare, absorbită cum sunt de propria mea persoană și de propriile mele fantezii. Eu vreau să adorm cu cineva dar să mă trezesc singură, dacă se poate. Nu știu să fac cafea bună pentru că nu prea beau așa ceva. Nu suport să fiu atinsă pentru că am pielea foarte sensibilă. Nu-mi deschid sufletul în fața nimănui și nu pot să tac pentru că am mereu ceva de spus, chiar dacă nu e întotdeauna ceva interesant. Hm, de zâmbit, zâmbesc mereu, exact ca un copil. :-) Iar în povești de iubire idealizate până la extrem nu mai cred.

Da, îmi place de tine, dar simt cum îmi scapi printre degete, ca nisipul.

Da, îmi place de mine, dar nu vreau să mă dăruiesc.

Șantier în construcție

Momentan mintea mea trece printr-o criză existențială reorganizatorică.
Vă rugăm să reveniți după ce terminăm lucrările de șlefuire a ideilor.