Music makes my heart tick

Acum ceva vreme, la o nuntă mai deosebită, întrebată fiind de ce nu merg și eu să dansez, am replicat pe un ton semi-semeț că mie îmi lipsește gena distracției. Prin asta voiam să spun că nu știu să mă distrez așa cum face majoritatea lumii. Nu-mi place să dansez în public - asta are legătură cu o anumită teamă de ridicol care mă ține în frâu de multe ori, chiar și în alte situații -, nu-mi place să beau până mă îmbăt și nu mai știu de mine - din nou, asta ține de teama de a pierde controlul, care, iarăși, are un rol destul de important în comportamentul meu - și mai ales nu-mi place să mă dau în spectacol. Știți că există oamenii aceia care parcă trăiesc pentru a-i distra pe ceilalți, cu glume, povești inventate sau diverse giumbușlucuri. Eu nu sunt unul dintre ei! "Distracțiile" mele sunt la un nivel mai solitar, bucuriile mi le trăiesc cel mai bine în singurătate: că e vorba de o lectură savuroasă, de o melodie care îmi face creierul să zbârnâie sau de fotografierea unei flori, prefer să fiu singură pentru că așa mă simt mai bine. Și totuși... Contrar tuturor lucrurilor spuse până acum, sâmbăta asta am descoperit ceva nou despre mine: se pare că nu-mi lipsește cu desăvârșire această genă faimoasă despre care tot vorbesc, la un nivel metaforic.
Am fost la concertul Noisettes, de departe cel mai minunat la care am fost vreodată în toată cariera mea de umblător pe la concerte. A avut tot ce trebuie: melodii bune și cunoscute, sonorizare impecabilă, voce care să sune bine live chiar și după o oră de cântat, bisuri, interacțiune cu publicul - e minunat să simți cum circulă energia între scenă și mulțime.
Am cântat, am dansat și chiar pot spune că m-am distrat în sensul obișnuit al termenului.
A trebuit să îndur o ploaie care numai "caldă de vară" nu a fost, așteptând începerea concertului, dar a meritat din plin.

Și ca bonus, după concert, trecând pe lângă Parcul Herăstrău, am putut auzi o privighetoare. Nici nu știam că există pe aici. Acum vreo 2 săptămâni a trebuit să citesc cu una din elevele mele povestea Privighetoarea de Hans Christian Andersen și din curiozitate, am căutat pe internet cântecul acestei păsări. E ca un fel ce orchestră de improvizație, e ca o trupă de jazz păsăresc în gâtlejul unei singure făpturi: privighetoarea e mult mai originală decât majoritatea păsărilor, care au o gamă foarte limitată de sunete pe care le-ar putea produce (vezi gu-gu-știuc sau cu-cu).
Pentru cei care știu deja toate acestea, bravo vouă.

Două puncte

1. Pentru a ajunge la etapa nostalgică a aducerii aminte, trebuie să treacă suficient timp.

E ca și când fapta trebuie să se prescrie ca să nu mai poată fi judecată.
Când e vorba de evenimente sau sentimente intense, dureroase, contradictorii, am nevoie să se depună praful existențial al noilor și multelor experiențe, mai mult sau mai puțin însemnate, ca să ajung la stadiul neutru al unei amintiri "descărnate".
Dacă încă îmi bate inima mai tare sau încă mă doare sau tot mai visez noaptea lucrul pe care nu vreau să accept că îl doresc, înseamnă că amintirea este încă prea vie și prea puternică. Și nu pot spune cu ușurință: "Ah, ia uite, ce chestie, mai demult eram steaua cuiva care acum nu mă mai vrea." sau "Pff, uite, îmi doream să fiu prietenă bună cu fata asta, dar până la urmă nu a mers."
Mie îmi ia mult timp să trec peste poveștile umane ne-încheiate, neterminate corespunzător. (But then again, is there such a thing as proper closure?) Tocmai de aceea, în lipsă de epilog, tot ce pot face este să aștept până când timpul și viața mă vor purta suficient de departe încât să nu mai conteze așa de mult. And in the end, nothing really matters.

2. Cu cât știi mai multe, cu atât ai mai multe șanse la coincidențe de ordin cognitiv.

Dacă aș ști doar două-trei lucruri pe lumea asta, aproape orice informație ar fi complet nouă, și deci nu ar avea cum să mă impresioneze prin subtila și neprevăzuta legătură cu ceea ce știu deja. Pe de altă parte, dacă am un bagaj încărcat de cunoștințe, orice lucru prezintă o probabilitate destul de mare să apară mai mult decât o singură dată în existența mea. Și, repet, asta nu trebuie să însemne ceva.
Dar eu fiind femeie, se pare că în mintea mea totul e inter-conectat, chiar și (sau mai ales) atunci când nu este pentru nimeni altcineva. Sau cel puțin așa susține Mark Gungor.

Noul joc

So, e simplu. Eu spun un cuvânt, iar interlocutorul meu trebuie să spună cât mai repede primul cuvânt care îi vine în minte. Și tot așa, până ne plictisim. Sau până trebuie să plecăm. Sau până ne întrerupe ceva.
Mie mi se pare distractiv, chiar dacă miza nu este una evidentă.
Nu e o idee foarte originală, dar e foarte ușor de pus în practică, în aproape orice condiții. Nu ai nevoie de accesorii, ci doar de ceva minte. L-am numit ping-pong lingvistic, sau ping-pong cu cuvinte.
În ultima vreme am propus acest joc tuturor cunoscuților cu care am avut răgaz să stau mai mult de vorbă și îmi place să constat și aici (evident!!!) o mare diversitate a manifestărilor umane.

A. este primul cobai în acest experiment. A fost destul de amabil încât să joace cu mine, dar la multe cuvinte de-ale mele răspunde cu "nimic", astfel că mă văd nevoită să resetez destul de des. E și o parte pozitivă aici, pentru că o pot lua de la capăt cu ce vreau eu.

B. este și reacționează foarte rapid, mult mai rapid decât mine, ceea ce mă complexează întrucâtva, dar mă și motivează pe de altă parte.

C. se plictisește cel mai ușor. După 10-15 cuvinte deja cască a somn și nu știe cum să scape mai repede.

I. este un partener bun, jucăuș, echitabil.

M. are un fel haios de a se încrunta când se gândește la un nou cuvânt. Încearcă să se grăbească totodată, de parcă am fi la șah și ceasul ticăie și trebuie să execute cât mai rapid următoarea mutare.

R. revine mereu în același cerc al propriilor păreri sau sentimente despre lucruri, în loc să opereze cu concepte sau obiecte, sau culori, sau idei. Cuvinte precum "neplăcere" sau "greu" au fost mai mult decât recurente.

T. nici măcar nu a avut răbdarea să îi explic regulile jocului, așa că se poate spune că a fost o înfrângere totală, din start.


As a blogger I should, like, probably, come up with a signature, like, a trademark farewell catch phrase, like.
Neah, maybe next time.

Unease

Something's missing. Other than the obvious (self-confidence, job, true love, money, prosperity, social status and recognition, real friends and meaningful moments with my family) there's something else missing. It's the engine that's not working, it's the multiple organ failure, it's bad Karma, it's good - but unkown to be good - Karma. It's the thing that keeps me from committing and yet leaves me restless and unappeased about it. It's my feigned inability to put my life on the right track. It's my untamed death wish. It's my intricate little cosmos where everything's connected. It's my obsessive-compulsive personality disorder. I lack the "fun-gene". It's all the tiny excuses that I relentlessly try to sell to myself and to others: another epic fail.
For all the evasive reasons just mentioned, I can't settle, not in my heart, not with the way things are right now.

A treia ureche

Coloana sonoră

E una din frazele acelea care par așa de logice încât te întrebi cum de nu te-ai gândit și tu la asta. Al treilea ochi, intuiție, glanda pineală, capacitatea de a vedea ceea ce nu se poate vedea, etc.
Cum de nu am mai auzit până azi expresia "a asculta cu a treia ureche", folosită într-un mod similar de parapsihologic precum "a vedea cu al treilea ochi"? În esență tot despre un soi de intuiție e vorba. Sunt nelămurită totuși cu privire la adevărata semnificație, pentru că am găsit fraza asta ca status pe Facebook: Listen with your third ear...
Să mă ascult pe mine, să fiu atentă la ce spune vocea mea interioară (schizofrenica mea voce interioară) sau să-i ascult pe alții cu empatie, atenție și solicitudine?

(Dacă tot suntem aici, oare cum ar fi să putem auzi toate sunetele pe care le produce corpul nostru, de la clasica bătaie a inimii până la sunetul oaselor crescându-ne, atunci când suntem mici?)

Pentru mine, dacă e să caut partea frumoasă a lucrurilor, această a treia ureche ar fi acel ceva care m-ar face "să mă tac", dacă-mi dați voie să spun așa, adică să îmi opresc neîncetatul și haoticul flux mental de mărunțișuri personale și egoiste. De ce? Ca să pot auzi lucruri mai importante, sau nu neapărat mai importante, dar măcar mai estetice. Clișee precum un cântec de privighetoare sau un tril de greier sau cine știe ce instrument obscur într-o melodie foarte complexă. Comori precum un râset de copil sau perle cum numai copiii știu să spună. Strigăte umile și surde după un ajutor care întârzie să apară. Vântul biciuindu-mi tâmplele fără milă. O bucurie care se cere neapărat împărtășită.

Cât de atenți suntem? Cât de mult mai vedem/auzim/simțim ceea ce nu se află în aria noastră imediată de interes? Poate că și la asta se referă the third ear, la ceea ce iese din zona noastră de confort, la ceea ce depășește familiarul previzibil și ne duce dincolo, în miraculoasa dimensiune paralelă care e mereu acolo și pe care nu o observăm niciodată.

Trăim cosmic

Trăim cosmic.
Asta e formula pe care a folosit-o fostul meu șef cu ocazia unei coincidențe: el utilizase un citat latinesc într-o discuție non-formală la birou, iar eu întâlnisem citatul cu o zi înainte, într-o carte. Și nu era vorba de vreun citat comun pe care îl auzi peste tot și pe care îl poți găsi ușor în orice listă de maxime sau proverbe latine. Era ceva erudit. Nu știu alții cum sunt dar mie mi s-a părut o stranie coincidență. Am mai avut parte și de altele de-a lungul timpului, unele mai interesante decât altele. Coincidențe.

De exemplu, nu știam cum se numesc barele acelea de la metrou... și navigând pe net am aflat cu totul întâmplător că se numesc turnichete, iar apoi o prietenă de-a mea cu care împărtășisem descoperirea îmi spune după câteva zile că a găsit cuvântul într-o carte de marketing.
Sau cu altă ocazie, i-am spus unui prieten de cuvântul procrastinare și după scurt timp mi-a mărturisit că de când l-a aflat îl vede peste tot.

Desigur, șansele ca aceste lucruri să se întâmple sunt mici, dar totuși există. Nu e mare scofală. (Apropo, ce-o mai însemna și scofală?) E mai probabil să fie vorba doar de o subită conștientizare a unei realități deja existente decât de o modificare a realității. Cuvântul procrastinare era deja peste tot, dar pentru că nu îl știai, nu îl recunoșteai și deci nu-l observai, nu-l băgai în seamă.
O spun din nou, nu e mare scofală. Dar cum rămâne cu exemplele mai stranii? Citatul meu latinesc nu e scris pe toate gardurile, ci este îngropat sub un strat gros de uitare frivolă. Nu îl mai auzisem niciodată și apoi am beneficiat de o expunere intensă la el în doar două zile. Acum nici măcar nu mi-l mai amintesc în original, era ceva legat de cizmarul care ar trebui să-și vadă lungul nasului și să-și dea cu părerea numai în domeniul lui, să nu privească mai sus de gambă.

Nu cred că e vreo conspirație și nici măcar nu trebuie să însemne ceva mai mult decât o simplă coincidență. Dar pentru mine e o dovadă că lumea nu e făcută din monade închise și impermeabile, ci din oameni, idei, concepte și fapte care interacționează, care au cumva legătură unele cu altele. De multe ori la niveluri și la intervale de timp imposibil de bănuit.

Nu vreau să vorbesc despre asta

- Bună, ce faci?
- Bine.
- De ce oftezi?
- Nu am oftat, doar am respirat adânc.
- Ce ai? Ai pățit ceva?
- N-am pățit nimic.
- Sigur?
- Sigur.
- Ești ok?
- Da.
- Atunci ce e? De ce nu ai chef de vorbă?
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Și nu vreau să vorbesc nici despre de ce nu am chef de vorbă.

Chaos

Nu sunt singură.
...............
...............
S-ar fi evitat denigrările aduse propriei persoane sau măririle exagerate.





Se întâmplă uneori ca mintea să o ia un pic razna, să te gândești la ceva, și apoi la altceva, și la un moment dat să îți spui retoric: "Puah! De unde am plecat și unde am ajuns... " Am plecat de la punctul A și am ajuns în Z. Cum? Pe unde? Păi să vedem:






Nu sunt singură.
În noaptea asta Luigi doarme cu mine.
Luigi e nepotul meu, are 12 ani.
El doarme. Eu nu pot. Este a cincea noapte săptămâna asta când luna îmi bate în geam, iar lumina care se filtrează prin perdele e albastră.
Când eram mai tânără, în nopțile cu lună plină ieșeam afară ca să scriu în jurnal... de parcă decorul sau luna plină m-ar fi inspirat mai mult. De unde! Nici pomeneală. De mediocritate nu scapi nici măcar la lună plină. Nici măcar în cimitir unde mergeam noaptea să caut inspirație literară. Nu e nimic înfricoșător în cimitir noaptea. Și nici deosebit de dătător de inspirație.
Abia aștept concertul Noisettes de pe 29 mai pentru care am obținut aproape în mod miraculos invitație. Îmi place să merg la concerte. La ultimul concert la care am fost, la Sala Palatului, porniseră un reflector imens în direcția publicului de la balcon... și era un dement care striga, urla: "Stiiiiiiiiiiingeți lumina!" Au stins-o până la urmă.
Vă place fisticul? Mie da. Nu știu de ce, înainte spuneam că nu îmi place, ca un copil mic care nu a gustat niciodată o anumită mâncare, dar cu toate astea susține sus și tare că nu îi place deloc. "Dar ai gustat?" "Nu." "Păi și atunci de unde știi că nu îți place" .... Da, sigur, nu ne plac strugurii acrii, mai ales dacă nu putem să ajungem la ei, normal că sunt nașpa. Textul meu e datat. Pun pariu că peste ceva timp cuvântul nașpa va deveni obsolet, pentru că va apărea ceva mult mai trendy-flendy pentru a spune același lucru. Ce naiba înseamnă flendy? E doar un cuvânt care rimează, nu? Ca în fuddy-duddy probabil. Pe ăsta îl știu dintr-o melodie a lui Sting. Ah: când eram mică exista guma Minty, care avea surprize/poze cu cântăreți. Și mi-a "căzut" la o gumă din-asta surpriză cu poza lui Sting... cred că aceea a fost prima mea întâlnire off the record cu el. Prima mea reacție a fost să râd: eu sting, tu stingi, el bea de stinge.
Tatăl meu bea. A murit când eu aveam 6 luni. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău. Toate datele pe care le am despre el sunt la mâna a doua. Mama spune că era absurd de gelos și agresiv. Vecinii vorbesc despre autoritatea cu care își chema copii de la joacă: era suficient să fluiere o dată și frații mei intrau imediat în casă. Prietenii lui din tinerețe vorbesc despre vremurile bune cu emoție în glas și cu lacrimi în ochi. Mi-e greu să recompun un portret cât de cât decent din datele astea disparate și contra-făcute. So I don't have a father.
Acum, mi-ar fi ușor să spun că asta e cauza tuturor problemelor mele... dar cică 80% din familii sunt disfuncționale, și asta nu îi împiedică pe oameni să își vadă de viețile lor. Deci scuza asta nu merge, nu e validă, nu stă în picioare. A mai observat și altcineva cum Eliade scrie de multe ori sinonime unul după altul, în aceeași frază, așa cum am făcut eu mai sus? Aveam o profesoară a naibii în liceu care insista să citim. Romanul adolescentului miop. Enigma Otiliei. Ultima noapte de dragoste... Mă iau prea în serios, nu-i așa? Tot ce spun și fac pare să conteze, dar de fapt nu, nu contează cu nimic pentru nimeni. Chiar și afirmația că nu contează este o voită încercare de dramatizare a situației, fapt ce denotă, evident, că mă iau prea în serios.
Cred că oamenii nu știu să accepte complimente pentru că nu au încredere în ei înșiși. Eu spun: "Ai o voce frumoasă" și primesc în schimb "Nu-i adevărat, mie nu mi se pare". "Dar nu te întrebam ce crezi tu despre asta, îți spuneam ce cred eu. După părerea mea ai o voce frumoasă." "Bine, atunci o să vorbesc mai mult la birou mâine pentru că am vocea așa de frumoasă." Acum nu dramatizez, e un exemplu autentic. Și cred că un simplu mulțumesc ar fi fost suficient pentru a rezolva onorabil situația de comunicare, chiar dacă ar fi fost doar un mulțumesc de complezență. S-ar fi evitat denigrările aduse propriei persoane sau măririle exagerate.



Și acum, piesa care dă titlul.