1. Pentru a ajunge la etapa nostalgică a aducerii aminte, trebuie să treacă suficient timp.
E ca și când fapta trebuie să se prescrie ca să nu mai poată fi judecată.
Când e vorba de evenimente sau sentimente intense, dureroase, contradictorii, am nevoie să se depună praful existențial al noilor și multelor experiențe, mai mult sau mai puțin însemnate, ca să ajung la stadiul neutru al unei amintiri "descărnate".
Dacă încă îmi bate inima mai tare sau încă mă doare sau tot mai visez noaptea lucrul pe care nu vreau să accept că îl doresc, înseamnă că amintirea este încă prea vie și prea puternică. Și nu pot spune cu ușurință: "Ah, ia uite, ce chestie, mai demult eram steaua cuiva care acum nu mă mai vrea." sau "Pff, uite, îmi doream să fiu prietenă bună cu fata asta, dar până la urmă nu a mers."
Mie îmi ia mult timp să trec peste poveștile umane ne-încheiate, neterminate corespunzător. (But then again, is there such a thing as proper closure?) Tocmai de aceea, în lipsă de epilog, tot ce pot face este să aștept până când timpul și viața mă vor purta suficient de departe încât să nu mai conteze așa de mult. And in the end, nothing really matters.
2. Cu cât știi mai multe, cu atât ai mai multe șanse la coincidențe de ordin cognitiv.
Dacă aș ști doar două-trei lucruri pe lumea asta, aproape orice informație ar fi complet nouă, și deci nu ar avea cum să mă impresioneze prin subtila și neprevăzuta legătură cu ceea ce știu deja. Pe de altă parte, dacă am un bagaj încărcat de cunoștințe, orice lucru prezintă o probabilitate destul de mare să apară mai mult decât o singură dată în existența mea. Și, repet, asta nu trebuie să însemne ceva.
Dar eu fiind femeie, se pare că în mintea mea totul e inter-conectat, chiar și (sau mai ales) atunci când nu este pentru nimeni altcineva. Sau cel puțin așa susține Mark Gungor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu