Acum ceva vreme, la o nuntă mai deosebită, întrebată fiind de ce nu merg și eu să dansez, am replicat pe un ton semi-semeț că mie îmi lipsește gena distracției. Prin asta voiam să spun că nu știu să mă distrez așa cum face majoritatea lumii. Nu-mi place să dansez în public - asta are legătură cu o anumită teamă de ridicol care mă ține în frâu de multe ori, chiar și în alte situații -, nu-mi place să beau până mă îmbăt și nu mai știu de mine - din nou, asta ține de teama de a pierde controlul, care, iarăși, are un rol destul de important în comportamentul meu - și mai ales nu-mi place să mă dau în spectacol. Știți că există oamenii aceia care parcă trăiesc pentru a-i distra pe ceilalți, cu glume, povești inventate sau diverse giumbușlucuri. Eu nu sunt unul dintre ei! "Distracțiile" mele sunt la un nivel mai solitar, bucuriile mi le trăiesc cel mai bine în singurătate: că e vorba de o lectură savuroasă, de o melodie care îmi face creierul să zbârnâie sau de fotografierea unei flori, prefer să fiu singură pentru că așa mă simt mai bine. Și totuși... Contrar tuturor lucrurilor spuse până acum, sâmbăta asta am descoperit ceva nou despre mine: se pare că nu-mi lipsește cu desăvârșire această genă faimoasă despre care tot vorbesc, la un nivel metaforic.
Am fost la concertul Noisettes, de departe cel mai minunat la care am fost vreodată în toată cariera mea de umblător pe la concerte. A avut tot ce trebuie: melodii bune și cunoscute, sonorizare impecabilă, voce care să sune bine live chiar și după o oră de cântat, bisuri, interacțiune cu publicul - e minunat să simți cum circulă energia între scenă și mulțime.
Am cântat, am dansat și chiar pot spune că m-am distrat în sensul obișnuit al termenului.
A trebuit să îndur o ploaie care numai "caldă de vară" nu a fost, așteptând începerea concertului, dar a meritat din plin.
Și ca bonus, după concert, trecând pe lângă Parcul Herăstrău, am putut auzi o privighetoare. Nici nu știam că există pe aici. Acum vreo 2 săptămâni a trebuit să citesc cu una din elevele mele povestea Privighetoarea de Hans Christian Andersen și din curiozitate, am căutat pe internet cântecul acestei păsări. E ca un fel ce orchestră de improvizație, e ca o trupă de jazz păsăresc în gâtlejul unei singure făpturi: privighetoarea e mult mai originală decât majoritatea păsărilor, care au o gamă foarte limitată de sunete pe care le-ar putea produce (vezi gu-gu-știuc sau cu-cu).
Pentru cei care știu deja toate acestea, bravo vouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu