"Tot ce am de spus este că nu am nimic de spus. Dar că aș vrea să spun ceva. Oare aspirația către a pronunța cuvinte este deja o formă de rugă, de rezistență în fața neantului?"
Eugen Ionescu
De vreo 3 săptămâni lucrez într-un call-center unde, în linii mari, toată ziua vorbesc la telefon în italiană. Fără a intra în prea multe detalii, e un job de telemarketing.
La serviciu e cam așa: în primul rând e frig mereu. Ne desfășurăm minunata activitate într-o sală care este de 5 ori mai mare decât am avea nevoie iar cele 3-4 radiatoare electrice nu reușesc să facă față unui asemenea volum de aer care trebuie încălzit. La baie curge doar apă rece și de o săptămână nu mai avem nici săpun.
Colega A este tipa veșnic fandosită în grațiile căreia nu poate să intre nimeni, niciodată. Colega B este pasionată de reiki, bioenergie, planuri astrale, evenimente nefaste care sunt pe cale să se întâmple; în timpul pauzelor, se uită pe youtube la clipuri cu Ovidiu Dragoș Argeșanu. Colega C are mereu ceva de comentat și nu ezită să folosească fraze precum "Te porți ca o proastă" rostite verde-n față. Colega D își decojește lacul de pe unghii folosindu-și dinții, iar din când în când mai scuipă o cojiță mititică de ojă roșu aprins. Colegul E e un moldovean get-beget, care vorbește cu accent moldoviniesc și nu se sfiește nicio secundă să spună "Bărba-su îi la muncâ". Din fericire, în italiană nu se simte accentul lui natal atât de savuros. Colega F este cea mai mieroasă și mai blândă dintre toate vocile din call-center. Colega G este aproape cea mai vorbăreață persoană de acolo. Îmi spune tot ce vreau să știu, și mai ales tot ce NU aș vrea să știu. În timpul programului, în pauze, în drum spre casă, la telefon... oricând, ea are ceva de spus. Colegul H întrece însă orice previziuni. În fața lui nu apuci să scoți un cuvânt pentru că ce are EL de povestit este mereu mai important și mai interesant decât rahaturile tale, rahatule!
Și pentru ca lucrurile să fie cu adevărat perfecte, salariul se plătește cu cel puțin două zile întârziere, iar când toți amărâții care lucrează ca sclavii pe plantație îndrăznesc să-și exprime nemulțumirea, șefu' le răspunde că există întotdeauna opțiuni, cu alte cuvinte, "dacă nu-ți convine, poți să alegi să nu mai lucrezi deloc."
Se spune că în cele din urmă încetează să mai doară (sufletește). Că odată cu trecerea timpului, lucrurile se uită și durerea se estompează până când, într-o zi, dispare complet. [Eu încă aștept ziua aceea, cu maaaaaare nerăbdare.] Partea cea mai neplăcută în tot acest misterios - pentru că nu se știe cât durează și nici cum se desfășoară - proces de vindecare este că nu există un tratament ajutător. Nu ai ce pastile să iei, ce operații sau analize revelatoare să faci. Singurul tratament este unul simptomatic - combate efectele, încă nu ajunge la cauza durerii, nu reușește că eradicheze răul din rădăcină. Mai o imagine frumoasă, mai o muzică liniștitoare, mai un zâmbet cald, mai o rază de soare... dar toate astea nu sunt decât pete de culoare pe un fond veșnic gri.
Și dacă la un moment dat te obișnuiești așa de mult cu durerea încât devine parte din tine și nici nu mai știi cum era(i) fără ea? Dacă îți este în-corp-orată în asemenea măsură încât nici nu mai știi cum să te desparți de ea? Ce ai mai fi fără durerea ta dragă? Cum ai mai putea să te auto-definești în absența acestei dureri? Ce te-ai face fără ea? Dar mai ales, cum treci de impasul în care te afli, acela că dorința de vindecare este mereu sabotată de propria incapacitate de a trăi în lipsa durerii?
După o zi normală, închid calculatorul și mă bag în pat. Pe la 3-4 dimineața. După ce am vizionat ceva filme, am ascultat muzică, am citit diverse articole sau pagini de carte... După ce am avut mintea în priză, cu alte cuvinte. O grămadă de stimuli care trebuie integrați, cumva.
Desigur, nu pot adormi imediat. De cele mai multe ori, fabrica mentală nu se oprește imediat din activitate, și, surpriză, pe întuneric, în liniște deplină, îmi vin tot felul de idei, tot felul de argumente, tot felul de subiecte numai bune de dezbătut pe blog. Eu acum vreau să z z z z, iar mintea mea e ocupată cu disecat firul în 4. Evident, nu-mi vine să aprind lumina sau computerul pentru a mă apuca de scris. Mi-e prea somn, deci prea lene. În fine, în cele din urmă adorm, dar a doua zi când mă trezesc nu-mi mai amintesc exact ideea aparent genială pe care creierul meu a scornit-o fix înainte să intru în țara lui Moș Ene.
Noaptea următoare, din nou, aceeași poveste. Alte idei geniale care prind contur, dar pe care le uit adormind. Așa că am început să iau măsuri, folosind dispozitivul cel mai la îndemână: telefonul mobil. Uneori mă înregistrez spunând foarte pe scurt ce am de spus, dar de cele mai multe ori îmi pun memento-uri în agendă. Toate bune și frumoase, numai că încercând să fiu cât mai succintă, ajung la niște formulări de tot râsul. De exemplu:
"A mânca ficații conf. Prometeu" - Asta voia să însemne că aș vrea să vorbesc despre expresia populară "a mânca ficații", să o confrunt cu mitul lui Prometeu, în care un vultur îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează și desigur, să menționez că azi se știe că ficatul este singurul organ care se poate regenera singur și că vechii greci par să fi știut și ei lucrul acesta.
"Ce e bula în care trăim dacă nu un cerc (vicios) transpus din plan în spațiu?" - Oamenii trăiesc în bubbles, în niște sfere (de multe ori impenetrabile) alcătuite din convingeri, din păreri preconcepute, din generalizări, din superstiții, din frici și speranțe. Și această bubble e ca un fel de cerc vicios, care se naște din sine, se auto-generează mai departe, tocmai pentru că există deja, pentru că este deja instituită.
"Internet și interconectivitate - fenomen manifest versus fenomen non-decelabil" - this one is my favourite! Îmi vine să râd de cât de pedant și pompos sună! Dar ideea e foarte simplă: nu internetul este cel care a inventat sau a descoperit conectivitatea! Totul e interconectat, în natură, în univers. La o scară mai mică sau mai mare, depinde de unde vrei să privești lucrurile și cât de bine ești echipat să recunoști legăturile. Unele lucruri nu sunt așa evident interconectate (fenomen non-decelabil), dar pe internet poți vedea foarte bine conexiunile (fenomen manifest). Sigur că afirmația se poate aplica și la networking, dar nu mă refer numai la asta.
Gata, e 3 dimineața, o să opresc computerul și o să mă duc la culcare. Now we all know what that means!
Atenție: În rândurile ce urmează nu veți găsi un rezumat, ci o serie de păreri personale.
Cartea este bună. Are o idee, are un mesaj de comunicat, spune ceva până la capăt, și o spune cu umor și cu inteligență. Filmul însă e o înșiruire deșălată de imagini care nu par să aibă nicio noimă și niciun sens. Peisajele sunt frumoase, ce-i drept, și pe alocuri mai sunt și momente amuzante care stârnesc râsul, dar per total filmul este extrem de superficial și de lipsit de substanță. Toată latura spirituală a căutării de sine și mai ales a împăcării cu sine prezentă în carte abia dacă este vag menționată în film. Personajele sunt unidimensionale și nu spun mare lucru, iar actorul Richard Jenkins este extrem, dar extrem de neconvingător în rolul lui Richard din Texas.
Nu este cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată, există altele mult mai proaste, dar în fond și la urma urmei, nu este nici un film bun. Cele 4.9 stele din 10 pe care le-a obținut pe IMDb reprezintă o apreciere destul de corectă. Probabil că dacă nu aș fi citit cartea și aș fi mers pur și simplu la acest film în care joacă actrița de renume mondial Julia Roberts, mi s-ar fi părut doar o altă comedie hollywoodiană, filmată în locuri exotice și plină de product placement de la sponsori (de exemplu, laptopuri Sony Vaio). Dar situația e alta: am citit cartea, iar singura mea concluzie este că filmul nu îi face deloc dreptate cărții. Da' deloc-deloc.
privesc în sus... la ciocănitorile cu bindi roșu pe ceafă care forează în lemnul putred al stâlpilor preistorici sau la graurul care cântă dimineața de la înălțimea stâlpilor, de beton de data aceasta. Prin urmare, oamenii inteligenți sunt ornitologi.
Nu există nicio perioadă din viața mea pe care să-mi doresc să o retrăiesc. Nu au fost momente care să-mi fi lăsat o amprentă atât de puternică sau de persistentă sau de plăcută încât să-mi doresc să trec din nou prin ele. Nu există persoane pe care să le regret în asemenea hal încât să vreau să le am din nou alături în aceleași condiții ca în trecut.
Acum câteva săptămâni, o prietenă de-a mea m-a sunat la o oră destul de târzie din noapte ca să-mi spună cât de mult îi este dor de perioada în care a fost studentă cu bursă Erasmus într-un oraș din Italia. Spunea că a fost probabil cea mai frumoasă perioadă din viața ei și că nu va mai trăi vreodată o experiență atât de plăcută. [Blessed are those who can talk their way out of trouble, who are able to cope by verbalizing their problems! I know I can't!] Mi-a vorbit despre cât de dor i s-a făcut de colegi și de locuri, uitându-se pe pozele din acea perioadă, despre cât de minunat a fost totul. În cele din urmă, după ce a și plâns un pic, s-a liniștit.
Nu am băgat prea mult în seamă acest incident, dar acum mă întreb: ce semnificație are faptul că nu simt nostalgie pentru niciun moment din trecut? Oare ce e mai bun de abia de acum urmează? Sau nu cumva e exact invers? Nu cumva am trecut deja prin cea mai frumoasă perioadă din viața mea și nici măcar nu mi-am dat seama? Nu știu. Tot ce știu acum e că nu trăiesc nici cu nostalgia trecutului, nici cu speranța proiectelor de viitor și nici cu entuziasmul exuberant al clipei prezente. Și atunci, unde sunt? Where am I?
Vineri, 23 iulie Negociez cu amicul meu care locuiește în Constanța: "Nu-i așa că vii cu mine la concertul Orange Summer Party din Mamaia dacă mă deplasez eu frumos cu trenul până acolo?" "Bine." "Bine?" "Bine." "Zis și făcut, rămâne cum am stabilit. Te-am pupat și ne vedem la gară."
Sâmbătă, 24 iulie Mă trezesc cu greu dimineața devreme... acea parte din mine care ar vrea să doarmă veșnic (și care se manifestă cel mai abitir atunci când trebuie să mă trezesc la ore formate dintr-o singură cifră) îmi spunea suav că încă mai pot să mă răzgândesc, că e prea mare efortul să călătoresc atâta doar pentru un concert (gratis) și că poate ar fi mai bine să dorm până când m-aș trezi de la sine. Mai ales că urma să plec singură. Așadar, cu oarecare greutate inițial, am pornit la drum, cu un mic rucsac în spate și cu bocancii de munte, că doar mergeam la mare și nu voiam să mă ud pe picioare pe plajă. Desigur, trăiască CFR: trenul a avut o super-întârziere de o oră, iar eu oricum aveam bilet cu loc doar până la Lehliu, dupe aia tre'ia să stau în picioare, ca un cocostârc. Întotdeauna, de când eram mică, mi s-a părut interesant să merg cu trenul: în special pentru că mă ducea undeva departe și de obicei mai frumos, dar mai ales pentru că invariabil se închegau discuții cu vecinii de drum. Nici acum nu am dus lipsă de cărbuni: doi tipi din compartiment veneau din Sibiu și mergeau la Liberty Parade, iar ceilalți care erau de loc din Mangalia erau absolut surprinși de acest gen de "turism muzical"... Cum adică să te deplasezi juma' de țară doar ca să vii la un concert? Bine, eu m-am deplasat doar o cincime de țară, deci la mine nu-i la fel de grav. Am ajuns în Constanța, am vizitat două muzee și un minaret, am văzut portul de pe faleză, iar seara am mers la concert. Chipurile, autobuzele suspendate ale lui Mazăre trebuiau să asigure transportul gratuit până pe plaja H2O din "Mimaia", unde se ținea concertul, dar erau desigur mult prea aglomerate ca să te mai poți urca în ele, așa că a trebuit să luăm un microbuz. :D În deschidere au cântat cei de la Cut Copy, o mai veche cunoștință de-a mea de la Radio Guerrilla. Nu au fost extraordinari, poate și pentru că eram prea aproape de boxe - dar și de scenă - și totul se auzea extrem de tare, în special zgomotoasa chitară electrică. După multe piese absolut necunoscute mie și absolut distorsionate, au cântat Hearts on fire, care mie mi se pare "ză saturday night ultimate dance tune". De când am auzit-o prima oară, mi-a inspirat acest moment al săptămânii, nu știu prea bine de ce. Drăguț este că am și ascultat-o live tot într-o sâmbătă seara. :)
Și apoi, după o minuțioasă pregătire a scenei, a venit el, puștiul rebel cu adorabil accent britanic, cu albume foarte colorate și cu piese pline de energie. Mika este delicios de privit și de ascultat pe scenă. He's eye and ear candy. :) Și nu doar are piese care mie mi se par foarte bune per se, dar parcă sunt făcute pentru a fi cântate live, în fața unui public tânăr, numeros și extaziat. Și ceea ce mi s-a părut chiar de apreciat a fost faptul că s-a străduit să vorbească românește pe scenă, în repetate rânduri. Iată un exemplu:
Îmi dau seama că sunt foarte părtinitoare și că sunt multe persoane cărora nu le place acest gen de muzică sau nu le place acest cântăreț în mod deosebit, dar pentru minte concertul a fost o experiență minunată, din toate punctele de vedere: locația, sunetul, compania, interacțiunea, vremea, toate au fost plăcute. Și imaginea care mi-a rămas întipărită în minte este cu luna plină din spatele scenei, într-un moment când reflectoarele erau stinse iar pantalonii albi ai lui Mika se vedeau fosforecenți ca la disco din cauza neoanelor mov/albastre de la care altfel te dureau ochii. Nu mă interesează că e gay, bi sau trisexual, mie mi-a plăcut mult. Mika parcă s-a născut pe scenă, entertaining people. Pur și simplu e făcut pentru asta. Recunosc că am dansat, am țopăit, am cântat acolo unde știam versurile și am țipat/chiuit între piese, am aplaudat și am stat cu mâinile în aer: cu alte cuvinte, exact ce face orice om care se simte bine la un concert. Cu alte cuvinte, exact ceea ce eu nu prea fac la un concert decât dacă mă simt de la foarte-foarte bine în sus. Când am ajuns într-un final în camera amicului meu, pe la 4 dimineața (după o plimbare nocturnă pe malul mării, o discuție despre formol și disecții pe cadavre, o pizza, o chelneriță aiurită și un taximetrist adormit), era atât de liniște în jur încât am putut auzi foarte clar că îmi țiuie urechile îngrozitor... I so DO NOT hate days like this. :)
Duminică, 25 iulie M-am trezit la prânz, normal. :D Pe ordinea de zi am bifat pe rând: - o scurtă vizită la delfinariu: 15 minute de acrobații făcute de delfini cu nume chinezești - o scurtă vizită la planetariu: domnul care a ținut prezentarea făcea tot felul de remarce acide și la final ne-a mărturisit că e ultima lui zi de lucru pentru că a fost disponibilizat odată cu noile restructurări făcute de guvernul Boc pe post de măsuri anti-criză. Gata, asta a fost! Amicul meu a început să plângă, și eu alături de el. Cât frumos și cât tragic în doar două zile! - o plimbare cu autobuzul suspendat; biletele sunt din hârtie, cu un căluț auriu pe ele, iar vântul bătea atât de tare încât era să-mi zboare șapca, asta ca să nu mai vorbesc despre toate crenguțele care mai aveau puțin și-mi scoteau ochii. :P - Cazinoul, acum cu un aspect părăsit și deprimant, mai ales în lumina prevestitoare de furtună în care l-am văzut.
Drumul de întoarcere cu trenul a fost genial. Eu singură, fără loc pe scaun, izolată într-un vagon, pe culoar. Încercam să citesc - vise, tată, vise! - când s-a apropiat de mine un nenea cam cocalar așa, doritor să intre în vorbă. Mi-a cerut să-i arăt coperta cărții, a răsfoit-o puțin, și-a vârât nasul în ea ca și când ar fi conținut hieroglife ininteligibile, și apoi m-a întrebat dacă știu bine franceză... Da, i-am răspuns, am studiat-o la facultate... Nenea a avut grijă să-mi spună destul de repede că el a făcut pușcărie pentru ultraj, tâlhărie și viol... da' cică violul i-a fost înscenat, că el se înțelesese cu tipa și la bani, numai că ea s-a lăcomit, că nu i-au ajuns cei 100 de euro, și atunci s-a gândit ea să-l acuze de viol în speranța că va obține și mai mulți bani. Cu ocazia asta am aflat că penitenciarul de lângă Constanța se numește Poarta Albă și că de fapt condițiile de detenție nu sunt chiar așa de rele, mai ales dacă ai bani. Monologul lui nenea prin preajma urechilor mele a fost cam așa, on and off... la un moment dat se așezase pe jos, pe culoarul aglomerat, și număra un teanc de bancnote de 100 de lui... dușmanii mor că ne descurcăm mai bine... Mai aveam puțin până la București când individul se apropie iar de mine și îmi mai spune una-alta... cum că acum are afaceri cu mașini (probabil furate) și fete la produs... da' totu-i legal, că e cu anunț la ziar, fetele au toate apartamente în același bloc și i-e ușor să le supravegheze... Mă întreabă cu ce mă ocup; îi spun că sunt șomeră și că locuiesc cu mama. Îmi zice: "Vai, mi-e milă de tine, chiar mi-e milă. Vrei să-ți dau bani? Hai că-ți dau eu bani!" L-am refuzat politicos și i-am spus că mie nu mi-e milă de mine. Mi s-a părut inutil să încerc să-i explic că mai există și alte lucruri pe lumea asta în afară de bani. După încă vreo juma de oră de împuiat capul, s-a întâmplat minunea: puștii de liceu din compartimentul în dreptul căruia eram proțăpită au deschis ușa și mi-au spus: "Hai vino să stai și tu un pic jos, că ai stat destul în picioare". Mi s-a părut supra-real momentul: exact când fostul pușcăriaș devenise tot mai vorbăreț și mai băgăcios și mai enervant, adolescenții ăștia care se întorceau din tabără decid să facă o faptă bună și să mă salveze din ghearele bestiei (care în ciuda aparențelor, nu cred că era chiar așa de periculoasă totuși). Poate că ar trebui să mă tem și să nu mai călătoresc singură. Sau poate că și nenea pușcăriaș simțea nevoia să fie ascultat, la fel cum au nevoie toți oamenii. Tot ce știu este că am ajuns teafără și nevătămată înapoi acasă, cu un vers răsunându-mi în minte: "All the crazy shit I did in life will be the best memories." Memorabile nu sunt momentele de rutină, ci tocmai acelea ieșite din comun. Dacă aș fi stat acasă, acum ce aș mai fi avut de povestit?
Il était une fois une petite fille qui avait imaginé que la vie était un immense magasin, une sorte de caverne d'Ali Baba dans laquelle devaient se trouver toutes les réponses à ses besoins les plus essentiels. Bien plus tard, devenue jeune fille, elle avait beaucoup de mal à trouver un emploi. Elle aurait souhaité un travail suffisamment bien payé pour lui permettre d'acheter selon son choix, dans le Magasin de la Vie.
Elle allait souvent faire un tour au Magasin de la Vie. Elle avait ainsi repéré sur un rayon: - Un cahier pour tenir un journal secret. - L'odeur de sa mère. - La voix de son papa. - La maison de son enfance, sa façade et aussi l'intérieur. - Une petite lumière qui avait brillé devant elle un jour de cafard. - Un flacon de souvernirs. - Une promenade en forêt. - Un rêve éveillé... où elle était championne de ski... Elle ne savait comment payer, et ne pouvait donc acheter même un seul de ces produits fabuleux. Tous demeuraient inaccessibles. Elle se sentait de plus en plus démunie! Un jour, elle osa entrer dans le magasin et trouva sur un nouveau rayon: Le désir de grandir. Elle n'avait toujours pas assez d'argent pour acheter cet article ou ce produit-là, appelez-le comme vous voulez.
Pour rentrer chez elle, elle évita soigneusement deux chemins. Celui qui s'appelait:
Elle choisit le chemin nommé "Paralysie", celui qui permettait de ne pas choisir. Elle se sentait cependant prise dans un piège qui se mordait la queue. Elle s'écriait parfois avec colère: - Pour choisir un travail afin d'acheter le désir de grandir, il faudrait que je l'aie déjà, ce désir de grandir!
Elle retournait souvent dans le Magasin de la Vie, pour regarder sur l'étagère le flacon inaccessible qui contenait ce désir qu'elle n'avait pas et qui lui faisait envie, et pas envie... en même temps.
Un jour, avec courage, elle demanda le prix à une vendeuse. - Ah! celui-là, dit la vendeuse, c'est un article très spécial, il ne se paie pas, on ne peut que l'échanger. Qu'es-tu prête à donner de toi en échange? - Rien, je n-ai rien à donner, je n'ai jamais rien reçu. - Il y a plusiuers possibilités, cet article peut s'échanger contre du renoncement, du courage ou de la confiance. - Je ne peux par renoncer à ce que je n'ai pas eu! Mon courage, je l'utilise pour dire non. De confiance, je n'en ai pas.
La vendeuse réfléchit puis énonça: - Le renoncement que je te demanderai à toi, c'est celui de la croyance que tu n'as pas rien à donner. - J'ai besoin de cette croyance-là, je ne peux pas la lâcher, elle me protège, m'évite bien des tracas. - Réfléchis, c'est le prix pour toi, et reviens me voir. J'ai envie de parler avec toi des dangers et de l'émerveillement à dire oui. Nous marchanderons, nous avons le temps. Chacun avance à son propre rythme.
Et les années passèrent. La jeune fille, devenue jeune femme, revint dans le Magasin de la Vie. Le flacon de désir de grandir était toujours là. C'est un vendeur qui l'accueillit. Il lui demanda si elle était prête à payer le prix nouveau, le prix à payer était: "Accepter d'avoir une croyance à elle seule. Une croyance qui soit sienne. Une croyance sur laquelle elle puisse s'appuyer, pour construire son chemin de femme."
Cétait très difficile pour elle, d'avoir une croyance propre, car jusque-là, elle s'était entourée des croyances des autres, Elle revint cependant dès le lendemain, déposa dans les mains du vendeur une croyance personnelle. - Je sais que je peux faire confiance à ce que je ressens, et oser dire non, quand cela ne correspond pas à ce que j'éprouve ou ce que je veux.
Le vendeur lui fit un grand sourire et lui remit le flacon du désir de grandir.
La jeune femme prit le flacon, le serra contre elle et sortit du magasin avec un grand soleil tout chaud à l'intérieur d'elle.
Stăteam și eu la calculator, ca tot omul, pe la 2 noaptea, vizionând un sit-com și verificându-mi mailul, când aud cum latră. Știu că are mai multe lătraturi diferite, dar de data asta părea chiar alarmat. Nu în genul "mi-e foame și vreau să-mi dai de mâncare", nici în genul "trece cineva pe stradă noaptea și trebuie să-l sperii când ajunge fix pe lângă gard", nici în genul "toți câinii din împrejurimi latră, așa că hai să latru și eu, să le țin isonul". Nu. Era ceva de genul "e o altă vietate în curte și mă scoate din sărite la culme, așa să o să mărăi și o să latru la ea până o sperii și o gonesc". M-am gândit: meh, whatever. Și, ca tot omul, de la atâtea episoade din sit-com, până la urmă mi s-a făcut foame. M-am dus la bucătărie să caut un codru de pâine, dar câinele meu mârâia tot mai tare. Am lăsat pâinea și am ieșit afară (îmi aminteam de un incident asemănător, de când eram mică: aveam alt câine, dar tot cam așa de alarmat a fost într-o noapte pentru că găsise un arici - speram să dau și eu tot de un arici!). Când colo, nu, Ben al meu se dădea în spectacol ca un bătăuș lăudăros în jurul unui pui de pisică, negru sau neagră, sexul nu l-am putut stabili pe întuneric. Pisica stătea pe loc, impasibilă, naivă și lipsită de apărare, în timp ce derbedeul meu se tot învârtea în jurul ei, încercând să-i comunice cât mai fioros cu putință să părăsească incinta - în cazul de față, incinta în aer liber care este curtea mea. Eu priveam siderată acest spectacol demn de Animal Planet, și-mi doream să am o cameră cu infraroșu, căci părea clar o scenă de postat la ȘtirileProTv.ro. Sau și mai bine, în Libertatea! Așadar, pisica era indiferentă, iar câinele se dădea de ceasul morții în jurul ei. Cât de stereotipic! La un moment dat m-am gândit să iau pisica și să o evacuez de pe proprietatea mea privată unde evident că venise în mod fraudulos, dar până să zic hop, câinele meu înșfacă pisica de grumaz și o aruncă de beton. Pisica miaună cu un glas sfâșiat, în timp ce câinele o târăște prin toată curtea, până ajunge la locul lui preferat, în porțiunea cu iarbă mai înaltă. Acolo își îngroapă - și apoi uită că a îngropat - oasele primite ca hrană și colțurile de pâine pe care nu vrea să le mănânce cu niciun chip. Ultimul lucru pe care am apucat să-l văd înainte să intru debusolată înapoi în casă a fost Ben, cu mica pisică neagră în bot, un pic debusolat la rândul lui pentru că nu prea știa unde să ascundă cadavrul. Până la urmă a lăsat-o tot în iarbă - și probabil că o s-o uite acolo, așa cum uită și de oase. Morala? Rea-litatea contrazice proverbele "Câinele care latră, nu mușcă" și "Mâța blândă zgârie rău". Tocmai am văzut cum o mâță blândă abia ieșită din găoace ajunge să fie mușcată de un câine care lătrase la ea juma' de oră. Nu se poate spune că nu a avertizat-o! Mi-e milă de pisică, și mi se pare odios ceea ce s-a întâmplat mai devreme, dar nu pot să nu remarc indiferența enervantă și aerul de superioritate aristocrată pe care pisica și-l arogă: parcă aș fi văzut un salahor ucigând o mică adolescentă burgheză și îngâmfată! Câinele meu a simțit nevoia să-i arate pisicii unde îi e locul, adică nu pe teritoriul lui. Mda, și tot n-am apucat să mănânc. De fapt, cred că nici nu mai mi-e foame.
Zilele trecute am fost într-un hipermarket de unde am cumpărat doar o sticlă de lichid pentru desfundat țevi - substanța activă hidroxid de sodiu, aka sodă caustică. Casiera s-a uitat suspect la mine, dar nu a spus nimic. Oare s-o fi gândit la recenta sinucidere a Mădălinei Manole și în același timp la posibila sinucidere a acestei fete anonime care face apel tot la substanțe toxice/corozive?
Ziua aceea în care... ...persoane cu care abia dacă vorbești în restul anului își amintesc brusc de tine și-ți dau un semn... ...trebuie să dai de băut și să primești invitații cu zâmbetul pe buze... ...ar trebui să ai tort, cumpărat sau făcut de tine... ...te simți la fel ca în celelalte zile, dar ea cică are ceva deosebit pentru că sărbătorești o nouă rotație a ta (împreună cu Pământul) în jurul Soarelui... ...ar trebui să te bucuri că ai mai îmbătrânit cu un an (?!?) ... ...dacă ai noroc, ești înconjurat de oamenii care contează pentru tine, la care ții și cu care te înțelegi... ...dacă ai mult noroc, primești cadouri care să-ți și placă... ...dacă ai și mai mult noroc, primești un buchet cu un număr de trandafiri egal cu vârsta pe care o împlinești (poate sună banal sau siropos, dar e chiar drăguț)... ... dacă ai foarte mult noroc, iubitul tău poate căuta și găsi singurul parfum de pe piață care miroase exact ca florile tale preferate, lăcrămioarele... ...dacă ai cel mai mult noroc, toate astea sunt ambalate în bună-voință și o stare de bine...
Și dacă toate astea nu-s de ajuns ca să te bucuri și să zâmbești în forul tău interior, așteaptă până seara, când cineva te va numi zână. If that doesn't make your (B-)day, then your heart is made of stone, and apparently mine isn't!
Un lucru pe care l-am aflat cu o oarecare surprindere la un curs de psihologie acum câțiva ani este că_comunicarea este ireversibilă. E un fapt atât de evident încât ajunge să nu mai fie băgat în seamă. Ca atunci când treci în fiecare zi prin același loc familiar pe care nu te mai oprești niciodată să-l observi cu adevărat. Sau ca persoana aceea cunoscută de mult timp - mama, tata, sora, bunica, nepotul, vecinul sau vreun prieten apropiat - pe care nu o vezi, nu o asculți cu adevărat.
DA, ireversibilă în sensul că nu mai poți lua înapoi cuvintele spuse și nici nu le poți anula efectele. Totul devine aproape dramatic dacă e să te gândești la impactul emoțional pe care îl pot avea anumite cuvinte. Cum, te-am făcut să te îndoiești de tine spunându-ți că nu ești în stare de nimic, te-am făcut să te simți nedorit? Și ce, dacă îmi cer scuze, nu se rezolvă totul? Cum, nu pot să îți spun orice, bun sau rău, pentru ca apoi să încerc să șterg totul cu buretele "Îmi pare rău" sau fratele lui mai mare "N-am vrut, nu vorbeam serios"?
Pare stupid și imatur, dar eu una văd în jurul meu o mulțime de oameni care parcă nu își măsoară deloc cuvintele, rostesc pur și simplu primul lucru care le vine în minte fără să le pese câtuși de puțin de ceea ce pot crede ceilalți sau mai ales de cum pot fi afectați ceilalți. Desigur, aici există și o mare capcană: nu poți ști niciodată foarte clar și precis care sunt limitele personale și mai ales zonele de intoleranță ale cuiva. De multe ori se întâmplă ca oamenii înșiși să nu-și cunoască vulnerabilitățile până nu le sunt "zgândărite" într-un mod care este amplificat de ecoul atât de exagerat al emoțiilor. Și atunci a cui e vina? A celui ireverențios sau a celui sensibil? Și mai dificil este când cele două roluri se interschimbă. Atunci ai rețeta unui dezastru emoțional, în care călăul și victima pot ajunge să se acuze reciproc tocmai de lipsă de respect și de hiper-sensibilitate. Alegeți.
Guess what I've been listening while writing this... Oh, and it's not so much about the lyrics as it is about the sound of a thousand jigsaws drilling into my metal soul. Am I emo or what?
P.S. Este 4 dimineața și rândunicile au început deja să ciripească în dreptul ferestrei mele deschise. Ce contrast!
Mi se întâmplă ceva ciudat. Se pare că atunci când mintea nu îmi este concentrată într-un efort susținut pentru o perioadă mai mare de timp, memoria începe să îmi joace feste. Azi am petrecut aproape toată ziua culegând vișine; o activitate migăloasă și destul de plictisitoare, dar cineva trebuie să o facă și pe asta! E un fel de sport extrem culesul fructelor, pozițiile în care trebuie să te pui și ramurile care te zgârie de peste tot îți dau niște fiori "nemaiîntâlniți". O aventură, ce mai! E lesne de înțeles că nu e chiar cea mai solicitantă muncă intelectuală din lume. Și tocmai pentru că mintea mi-a fost liberă să zburde nestingherită de limitele vreunui proiect anume în care să fiu implicată momentan, a ajuns pe tărâmuri uitate. Mi-am amintit, se pare, fără niciun motiv aparent, cuvântul din titlu: înseamnă ceară pentru sigiliu și e un cuvânt pe care l-am învățat tot în primul an la facultate, citind Le città invisibili de Italo Calvino. Copil mic și impresionabil cum eram într-ale limbilor străine, se pare că acest cuvânt m-a marcat așa de tare încât mi-l amintesc acum, fără vreo legătură cu ceva anume. Mai aiurea este că îmi tot răsună în creieri, pe repeat, un vers dubios. Mi-e și rușine să-l spun, dar mai ales mi-e lene să-l caut, să încerc să aflu de unde provine. "Puștoaico, tu ai sânge de viperă". Iarăși, nu știu de unde naiba și de ce mi l-am amintit tocmai azi, eu cred că are legătură cu mintea mea odihnită și calmă acum după trecerea uraganului hormonal cunoscut sub numele de sindromul monstrului preistoric (PMS). Oricum, sună a vers de melodie dance de pe la sfârșitul anilor 90. Sau poate și mai rău, o fi vreo manea! De ce naiba să îmi amintesc așa ceva, nu știu. Hai, cuvântul ceralacca sună într-un fel anume, are o sonoritate particulară, e un cuvânt ciudat și deosebit, e un fel de vuvuzela vremii lui, dar versul ăsta cu puștoaice și vipere... e chiar obraznic să iasă la suprafață din mlaștinile memoriei. Ce? El nu știe că n-am nevoie de el?
Ca să nu avem discuții, mă refer în special la sentimentele dintre un bărbat și o femeie. Serios că sunt supraestimate. Există lucruri mai importante pe lumea asta. Ce contează ce simți? Oricum îți trece în scurt timp. Acum iubești, acum nu mai iubești, acum te doare, acum ai devenit insensibil, acum îți place, acum ești scârbit. Cred că ar fi o nebunie generală dacă toți oamenii s-ar purta fix după cum le dictează ceea ce simt într-un moment dat. (Eh, cam este deja o nebunie generală din alte cauze, dar e atât de omniprezentă încât o luăm ca pe o stare normală a lucrurilor.)
Sunt sigură că în alte epoci cei mai mulți oameni nu erau atât de frustrați sau de deprimați din cauza necazurilor în dragoste. La naiba, nu aveau asemenea necazuri pentru că erau mult mai preocupați de alte lucruri mai importante, cum ar fi să scape de leul din savană sau să găsească (a se citi vâneze ceva) de mâncare sau să se lupte cu un cavaler în vreun turnir. Apoi a venit revoluția industrială cu toată emanciparea ei socială peste noi și acum nu ne mai încăpem în piele de îndrăgostiți ce suntem. În alte vremuri, nu foarte îndepărtate, oamenii se căsătoreau cu scopul precis de a avea urmași: nu aveau nevoie de perioade lungi de cunoaștere reciprocă sau de scrisori de amor. Ei știau foarte bine ce fac, iar obligațiile sociale erau suficiente pentru a menține o căsnicie, chiar și în lipsa iubirii sau a comunicării. (Apropo, și comunicarea este cam supraestimată, în zilele noastre.) Acum, oamenii se căsătoresc din iubire, iubirea fiind prin definiție ceva trecător și capricios. Cam șubredă fundația, nu-i așa? Și mai ales de când cu liberalizarea pieței relațiilor, toată lumea poate să testeze pe toată lumea (la nivel de posibilitate virtuală, cel puțin). Sunt atâtea variante eligibile încât nu te poți abține: și blonde, și brunete, și sfinte, și panarame, și cultivate, și naive. De ce să nu vrei să le încerci pe toate? Problema e că dacă rămâi în stadiul ăsta, tot ce ajungi să faci este să zbori ca un fluturaș din relație în relație, pentru că nu îți poți stăpâni afurisitele alea de emoții care te îndepărtează de cineva pentru a te face să te aprinzi apoi după altcineva. Desigur, mai există și cazul, mai puțin frecvent, ce-i drept, al celor interesați exclusiv de căsătorie, cei care au toate detaliile puse la punct, însă le lipsește partenerul cu care ar trebui să meargă la altar.
Ceea ce încerc să demonstrez este că o relație reușită și durabilă se bazează pe ceva mai mult decât sentimente, iar tot ce se bazează numai și numai pe sentimente este sortit unei pieiri grabnice, tocmai din cauza nestatorniciei vieții emoționale.
Why do people have blogs anyway? So that they could indirectly communicate with each other, from two very distant ideological points of view. Use somebody
Acum ceva vreme, la o nuntă mai deosebită, întrebată fiind de ce nu merg și eu să dansez, am replicat pe un ton semi-semeț că mie îmi lipsește gena distracției. Prin asta voiam să spun că nu știu să mă distrez așa cum face majoritatea lumii. Nu-mi place să dansez în public - asta are legătură cu o anumită teamă de ridicol care mă ține în frâu de multe ori, chiar și în alte situații -, nu-mi place să beau până mă îmbăt și nu mai știu de mine - din nou, asta ține de teama de a pierde controlul, care, iarăși, are un rol destul de important în comportamentul meu - și mai ales nu-mi place să mă dau în spectacol. Știți că există oamenii aceia care parcă trăiesc pentru a-i distra pe ceilalți, cu glume, povești inventate sau diverse giumbușlucuri. Eu nu sunt unul dintre ei! "Distracțiile" mele sunt la un nivel mai solitar, bucuriile mi le trăiesc cel mai bine în singurătate: că e vorba de o lectură savuroasă, de o melodie care îmi face creierul să zbârnâie sau de fotografierea unei flori, prefer să fiu singură pentru că așa mă simt mai bine. Și totuși... Contrar tuturor lucrurilor spuse până acum, sâmbăta asta am descoperit ceva nou despre mine: se pare că nu-mi lipsește cu desăvârșire această genă faimoasă despre care tot vorbesc, la un nivel metaforic. Am fost la concertul Noisettes, de departe cel mai minunat la care am fost vreodată în toată cariera mea de umblător pe la concerte. A avut tot ce trebuie: melodii bune și cunoscute, sonorizare impecabilă, voce care să sune bine live chiar și după o oră de cântat, bisuri, interacțiune cu publicul - e minunat să simți cum circulă energia între scenă și mulțime. Am cântat, am dansat și chiar pot spune că m-am distrat în sensul obișnuit al termenului. A trebuit să îndur o ploaie care numai "caldă de vară" nu a fost, așteptând începerea concertului, dar a meritat din plin.
Și ca bonus, după concert, trecând pe lângă Parcul Herăstrău, am putut auzi o privighetoare. Nici nu știam că există pe aici. Acum vreo 2 săptămâni a trebuit să citesc cu una din elevele mele povestea Privighetoarea de Hans Christian Andersen și din curiozitate, am căutat pe internet cântecul acestei păsări. E ca un fel ce orchestră de improvizație, e ca o trupă de jazz păsăresc în gâtlejul unei singure făpturi: privighetoarea e mult mai originală decât majoritatea păsărilor, care au o gamă foarte limitată de sunete pe care le-ar putea produce (vezi gu-gu-știuc sau cu-cu). Pentru cei care știu deja toate acestea, bravo vouă.
1. Pentru a ajunge la etapa nostalgică a aducerii aminte, trebuie să treacă suficient timp.
E ca și când fapta trebuie să se prescrie ca să nu mai poată fi judecată. Când e vorba de evenimente sau sentimente intense, dureroase, contradictorii, am nevoie să se depună praful existențial al noilor și multelor experiențe, mai mult sau mai puțin însemnate, ca să ajung la stadiul neutru al unei amintiri "descărnate". Dacă încă îmi bate inima mai tare sau încă mă doare sau tot mai visez noaptea lucrul pe care nu vreau să accept că îl doresc, înseamnă că amintirea este încă prea vie și prea puternică. Și nu pot spune cu ușurință: "Ah, ia uite, ce chestie, mai demult eram steaua cuiva care acum nu mă mai vrea." sau "Pff, uite, îmi doream să fiu prietenă bună cu fata asta, dar până la urmă nu a mers." Mie îmi ia mult timp să trec peste poveștile umane ne-încheiate, neterminate corespunzător. (But then again, is there such a thing as proper closure?) Tocmai de aceea, în lipsă de epilog, tot ce pot face este să aștept până când timpul și viața mă vor purta suficient de departe încât să nu mai conteze așa de mult. And in the end, nothing really matters.
2. Cu cât știi mai multe, cu atât ai mai multe șanse la coincidențe de ordin cognitiv.
Dacă aș ști doar două-trei lucruri pe lumea asta, aproape orice informație ar fi complet nouă, și deci nu ar avea cum să mă impresioneze prin subtila și neprevăzuta legătură cu ceea ce știu deja. Pe de altă parte, dacă am un bagaj încărcat de cunoștințe, orice lucru prezintă o probabilitate destul de mare să apară mai mult decât o singură dată în existența mea. Și, repet, asta nu trebuie să însemne ceva. Dar eu fiind femeie, se pare că în mintea mea totul e inter-conectat, chiar și (sau mai ales) atunci când nu este pentru nimeni altcineva. Sau cel puțin așa susține Mark Gungor.
So, e simplu. Eu spun un cuvânt, iar interlocutorul meu trebuie să spună cât mai repede primul cuvânt care îi vine în minte. Și tot așa, până ne plictisim. Sau până trebuie să plecăm. Sau până ne întrerupe ceva. Mie mi se pare distractiv, chiar dacă miza nu este una evidentă. Nu e o idee foarte originală, dar e foarte ușor de pus în practică, în aproape orice condiții. Nu ai nevoie de accesorii, ci doar de ceva minte. L-am numit ping-pong lingvistic, sau ping-pong cu cuvinte. În ultima vreme am propus acest joc tuturor cunoscuților cu care am avut răgaz să stau mai mult de vorbă și îmi place să constat și aici (evident!!!) o mare diversitate a manifestărilor umane.
A. este primul cobai în acest experiment. A fost destul de amabil încât să joace cu mine, dar la multe cuvinte de-ale mele răspunde cu "nimic", astfel că mă văd nevoită să resetez destul de des. E și o parte pozitivă aici, pentru că o pot lua de la capăt cu ce vreau eu.
B. este și reacționează foarte rapid, mult mai rapid decât mine, ceea ce mă complexează întrucâtva, dar mă și motivează pe de altă parte.
C. se plictisește cel mai ușor. După 10-15 cuvinte deja cască a somn și nu știe cum să scape mai repede.
I. este un partener bun, jucăuș, echitabil.
M. are un fel haios de a se încrunta când se gândește la un nou cuvânt. Încearcă să se grăbească totodată, de parcă am fi la șah și ceasul ticăie și trebuie să execute cât mai rapid următoarea mutare.
R. revine mereu în același cerc al propriilor păreri sau sentimente despre lucruri, în loc să opereze cu concepte sau obiecte, sau culori, sau idei. Cuvinte precum "neplăcere" sau "greu" au fost mai mult decât recurente.
T. nici măcar nu a avut răbdarea să îi explic regulile jocului, așa că se poate spune că a fost o înfrângere totală, din start.
As a blogger I should, like, probably, come up with a signature, like, a trademark farewell catch phrase, like. Neah, maybe next time.
Something's missing. Other than the obvious (self-confidence, job, true love, money, prosperity, social status and recognition, real friends and meaningful moments with my family) there's something else missing. It's the engine that's not working, it's the multiple organ failure, it's bad Karma, it's good - but unkown to be good - Karma. It's the thing that keeps me from committing and yet leaves me restless and unappeased about it. It's my feigned inability to put my life on the right track. It's my untamed death wish. It's my intricate little cosmos where everything's connected. It's my obsessive-compulsive personality disorder. I lack the "fun-gene". It's all the tiny excuses that I relentlessly try to sell to myself and to others: another epic fail. For all the evasive reasons just mentioned, I can't settle, not in my heart, not with the way things are right now.
E una din frazele acelea care par așa de logice încât te întrebi cum de nu te-ai gândit și tu la asta. Al treilea ochi, intuiție, glanda pineală, capacitatea de a vedea ceea ce nu se poate vedea, etc. Cum de nu am mai auzit până azi expresia "a asculta cu a treia ureche", folosită într-un mod similar de parapsihologic precum "a vedea cu al treilea ochi"? În esență tot despre un soi de intuiție e vorba. Sunt nelămurită totuși cu privire la adevărata semnificație, pentru că am găsit fraza asta ca status pe Facebook: Listen with your third ear... Să mă ascult pe mine, să fiu atentă la ce spune vocea mea interioară (schizofrenica mea voce interioară) sau să-i ascult pe alții cu empatie, atenție și solicitudine?
(Dacă tot suntem aici, oare cum ar fi să putem auzi toate sunetele pe care le produce corpul nostru, de la clasica bătaie a inimii până la sunetul oaselor crescându-ne, atunci când suntem mici?)
Pentru mine, dacă e să caut partea frumoasă a lucrurilor, această a treia ureche ar fi acel ceva care m-ar face "să mă tac", dacă-mi dați voie să spun așa, adică să îmi opresc neîncetatul și haoticul flux mental de mărunțișuri personale și egoiste. De ce? Ca să pot auzi lucruri mai importante, sau nu neapărat mai importante, dar măcar mai estetice. Clișee precum un cântec de privighetoare sau un tril de greier sau cine știe ce instrument obscur într-o melodie foarte complexă. Comori precum un râset de copil sau perle cum numai copiii știu să spună. Strigăte umile și surde după un ajutor care întârzie să apară. Vântul biciuindu-mi tâmplele fără milă. O bucurie care se cere neapărat împărtășită.
Cât de atenți suntem? Cât de mult mai vedem/auzim/simțim ceea ce nu se află în aria noastră imediată de interes? Poate că și la asta se referă the third ear, la ceea ce iese din zona noastră de confort, la ceea ce depășește familiarul previzibil și ne duce dincolo, în miraculoasa dimensiune paralelă care e mereu acolo și pe care nu o observăm niciodată.
Trăim cosmic. Asta e formula pe care a folosit-o fostul meu șef cu ocazia unei coincidențe: el utilizase un citat latinesc într-o discuție non-formală la birou, iar eu întâlnisem citatul cu o zi înainte, într-o carte. Și nu era vorba de vreun citat comun pe care îl auzi peste tot și pe care îl poți găsi ușor în orice listă de maxime sau proverbe latine. Era ceva erudit. Nu știu alții cum sunt dar mie mi s-a părut o stranie coincidență. Am mai avut parte și de altele de-a lungul timpului, unele mai interesante decât altele. Coincidențe.
De exemplu, nu știam cum se numesc barele acelea de la metrou... și navigând pe net am aflat cu totul întâmplător că se numesc turnichete, iar apoi o prietenă de-a mea cu care împărtășisem descoperirea îmi spune după câteva zile că a găsit cuvântul într-o carte de marketing. Sau cu altă ocazie, i-am spus unui prieten de cuvântul procrastinare și după scurt timp mi-a mărturisit că de când l-a aflat îl vede peste tot.
Desigur, șansele ca aceste lucruri să se întâmple sunt mici, dar totuși există. Nu e mare scofală. (Apropo, ce-o mai însemna și scofală?) E mai probabil să fie vorba doar de o subită conștientizare a unei realități deja existente decât de o modificare a realității. Cuvântul procrastinare era deja peste tot, dar pentru că nu îl știai, nu îl recunoșteai și deci nu-l observai, nu-l băgai în seamă. O spun din nou, nu e mare scofală. Dar cum rămâne cu exemplele mai stranii? Citatul meu latinesc nu e scris pe toate gardurile, ci este îngropat sub un strat gros de uitare frivolă. Nu îl mai auzisem niciodată și apoi am beneficiat de o expunere intensă la el în doar două zile. Acum nici măcar nu mi-l mai amintesc în original, era ceva legat de cizmarul care ar trebui să-și vadă lungul nasului și să-și dea cu părerea numai în domeniul lui, să nu privească mai sus de gambă.
Nu cred că e vreo conspirație și nici măcar nu trebuie să însemne ceva mai mult decât o simplă coincidență. Dar pentru mine e o dovadă că lumea nu e făcută din monade închise și impermeabile, ci din oameni, idei, concepte și fapte care interacționează, care au cumva legătură unele cu altele. De multe ori la niveluri și la intervale de timp imposibil de bănuit.
- Bună, ce faci? - Bine. - De ce oftezi? - Nu am oftat, doar am respirat adânc. - Ce ai? Ai pățit ceva? - N-am pățit nimic. - Sigur? - Sigur. - Ești ok? - Da. - Atunci ce e? De ce nu ai chef de vorbă? - Nu vreau să vorbesc despre asta. Și nu vreau să vorbesc nici despre de ce nu am chef de vorbă.
Nu sunt singură. ............... ............... S-ar fi evitat denigrările aduse propriei persoane sau măririle exagerate.
Se întâmplă uneori ca mintea să o ia un pic razna, să te gândești la ceva, și apoi la altceva, și la un moment dat să îți spui retoric: "Puah! De unde am plecat și unde am ajuns... " Am plecat de la punctul A și am ajuns în Z. Cum? Pe unde? Păi să vedem:
Nu sunt singură. În noaptea asta Luigi doarme cu mine. Luigi e nepotul meu, are 12 ani. El doarme. Eu nu pot. Este a cincea noapte săptămâna asta când luna îmi bate în geam, iar lumina care se filtrează prin perdele e albastră. Când eram mai tânără, în nopțile cu lună plină ieșeam afară ca să scriu în jurnal... de parcă decorul sau luna plină m-ar fi inspirat mai mult. De unde! Nici pomeneală. De mediocritate nu scapi nici măcar la lună plină. Nici măcar în cimitir unde mergeam noaptea să caut inspirație literară. Nu e nimic înfricoșător în cimitir noaptea. Și nici deosebit de dătător de inspirație. Abia aștept concertul Noisettes de pe 29 mai pentru care am obținut aproape în mod miraculos invitație. Îmi place să merg la concerte. La ultimul concert la care am fost, la Sala Palatului, porniseră un reflector imens în direcția publicului de la balcon... și era un dement care striga, urla: "Stiiiiiiiiiiingeți lumina!" Au stins-o până la urmă. Vă place fisticul? Mie da. Nu știu de ce, înainte spuneam că nu îmi place, ca un copil mic care nu a gustat niciodată o anumită mâncare, dar cu toate astea susține sus și tare că nu îi place deloc. "Dar ai gustat?" "Nu." "Păi și atunci de unde știi că nu îți place" .... Da, sigur, nu ne plac strugurii acrii, mai ales dacă nu putem să ajungem la ei, normal că sunt nașpa. Textul meu e datat. Pun pariu că peste ceva timp cuvântul nașpa va deveni obsolet, pentru că va apărea ceva mult mai trendy-flendy pentru a spune același lucru. Ce naiba înseamnă flendy? E doar un cuvânt care rimează, nu? Ca în fuddy-duddy probabil. Pe ăsta îl știu dintr-o melodie a lui Sting. Ah: când eram mică exista guma Minty, care avea surprize/poze cu cântăreți. Și mi-a "căzut" la o gumă din-asta surpriză cu poza lui Sting... cred că aceea a fost prima mea întâlnire off the record cu el. Prima mea reacție a fost să râd: eu sting, tu stingi, el bea de stinge. Tatăl meu bea. A murit când eu aveam 6 luni. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău. Toate datele pe care le am despre el sunt la mâna a doua. Mama spune că era absurd de gelos și agresiv. Vecinii vorbesc despre autoritatea cu care își chema copii de la joacă: era suficient să fluiere o dată și frații mei intrau imediat în casă. Prietenii lui din tinerețe vorbesc despre vremurile bune cu emoție în glas și cu lacrimi în ochi. Mi-e greu să recompun un portret cât de cât decent din datele astea disparate și contra-făcute. So I don't have a father. Acum, mi-ar fi ușor să spun că asta e cauza tuturor problemelor mele... dar cică 80% din familii sunt disfuncționale, și asta nu îi împiedică pe oameni să își vadă de viețile lor. Deci scuza asta nu merge, nu e validă, nu stă în picioare. A mai observat și altcineva cum Eliade scrie de multe ori sinonime unul după altul, în aceeași frază, așa cum am făcut eu mai sus? Aveam o profesoară a naibii în liceu care insista să citim. Romanul adolescentului miop. Enigma Otiliei. Ultima noapte de dragoste... Mă iau prea în serios, nu-i așa? Tot ce spun și fac pare să conteze, dar de fapt nu, nu contează cu nimic pentru nimeni. Chiar și afirmația că nu contează este o voită încercare de dramatizare a situației, fapt ce denotă, evident, că mă iau prea în serios. Cred că oamenii nu știu să accepte complimente pentru că nu au încredere în ei înșiși. Eu spun: "Ai o voce frumoasă" și primesc în schimb "Nu-i adevărat, mie nu mi se pare". "Dar nu te întrebam ce crezi tu despre asta, îți spuneam ce cred eu. După părerea mea ai o voce frumoasă." "Bine, atunci o să vorbesc mai mult la birou mâine pentru că am vocea așa de frumoasă." Acum nu dramatizez, e un exemplu autentic. Și cred că un simplu mulțumesc ar fi fost suficient pentru a rezolva onorabil situația de comunicare, chiar dacă ar fi fost doar un mulțumesc de complezență. S-ar fi evitat denigrările aduse propriei persoane sau măririle exagerate.
Ora 3 dimineața. Mă trezesc brusc. Mi-e foarte cald sub plapumă. Am visat că descoperisem o formulă de calcul prin care puteam să descompun și să înțeleg totul... numai că după ce m-am trezit îmi mai aminteam doar senzația de exaltare dată de noua mea descoperire, și nu descoperirea însăși. Mă culcasem de pe la orele 23 pentru că nu mă simțeam bine, mă dureau toate oasele și toți mușchii de parcă urma să fac gripă. Așa... și trezită fiind la ora 3 dimineața, mă duc până la baie, mă schimb... și... mă apucă o amețeală care mă face să mă ghemuiesc și să mă sprijin de ușă... simpla amețeală se transformă în ceva "mult mai înalt și mult mai frumos", adică mi se încețoșează privirea și simt că leșin. Ceea ce e ciudat în criza asta este că transpir rău de tot, întregul corp îmi devine un lac de sudoare, cu puțina-mi conștiență rămasă îmi ating antebrațele și-ți dau seama că sunt leoarcă. În continuare nu pot vedea nimic și sfârșeala care mă cuprinde mă face să mă întind pe jos, în baie, cu capul sprijinit cumva de o rufă. Nu știu cum e să mori, evident, nimeni nu trece prin asta și se întoarce apoi să spună cum e, dar am o vagă impresie că e cam așa, cam așa cum m-am simțit eu azi-noapte. Din fericire (sic!) am mai trecut printr-o asemenea criză acum vreo doi ani, la mare, în mașina fratelui meu. Știam că trebuie doar să am răbdare, pentru că starea asta va trece, cumva. De ce? Probabil e astenia de primăvară. Sau poate e doar lipsă de calciu sau de alți nutrienți nu la fel de celebri și de omniprezenți precum faimosul calciu. Tot ce știu e că simțeam că mor și eu mă gândeam cum voi scrie despre asta pe blog, dacă supraviețuiesc. Acum ar fi frumos și interesant să scriu că experiența asta a pus lucrurile într-o nouă perspectivă și că acum prețuiesc mai mult viața. Dar nu. Sunt la fel. Încă un pic mai amețită decât de obicei, dar la fel.
Ieri am avut o zi lungă. Am fost la un meci de fotbal american, apoi la film, adică la o proiecție de scurt-metraje, apoi prin parc (am mâncat vată de zahăr, un fel de aer vâscos și dulce). În drum spre metrou, trecând pe lângă fântâna de la Cercul Militar Național observ că apa era roșie. Alături un afiș spunea că e "Ziua Internațională a Hemofiliei".
Lăsând la o parte cât de kitsch este să colorezi apa dintr-o fântână arteziană, care era semnificația aici? Voiau să spună că sângele curge și se risipește precum apa aceea roșie din fântână? În fine... Altceva mă macină mai tare acum. Chiar există câte o Zi pentru orice? Avem Ziua Internațională a Râmei? Sau Ziua Criminalilor în Serie? Sau Ziua Piticilor de Grădină? Sau Ziua Florilor Uscate și Puse în Ierbar? Sau Ziua gândacilor-iridiscenți-folosiți-ca-material-pentru-rochii-post-moderne-expuse-în-muzee-de-artă? Sau Ziua Zilei?
Înțeleg că unii simt nevoia să comemoreze sau să celebreze ceva, dar chiar orice? Nu cumva această inițiativă de a institui "Ziua...." aduce totul în sfera derizoriului?
Mă mir că nu există deja Ziua Internațională a Zilelor Internaționale!
Inspirată de câteva din minunatele vlog-uri urmărite în ultima vreme, simt nevoia să spun câteva lucruri complet irelevante despre mine, pe care probabil că nimeni nu ține neapărat să le afle.
1. Nu suport să am unghiile lungi, crescute. Oricât de mult sau de des m-aș spăla pe mâini, tot am impresia că îmi rămâne murdărie sub unghii, așa că le tai săptămânal, nu chiar din carne, dar aproape... Constat totuși acum, folosind tastatura, că îmi place senzația de unghii semi-lungi pe taste. Adică nu ating tastele cu buricul degetului, ci cu unghia, pe lateral cumva.
2. Îmi tund singură părul. Am făcut un curs de coafură acum câțiva ani, și de atunci mai tund lume... în special pro bono. Nu vreau sub nicio formă să și profesez în domeniul ăsta, așa că nu am "mâna formată" foarte bine, mai ales că sunt cam neîndemânatică de felul meu. Motiv pentru care cunoscuții pe care îi mai tund ocazional nu se simt datori să mă plătească. It's a win-win situation: eu mai exersez ca să nu-mi ruginească foarfecele, iar ei se aleg cu părul tuns, ceea ce e bine.
3. Sunt o pasăre de noapte. Asta înseamnă că merg la culcare undeva între 1 și 4 dimineața. Evident că dacă mă culc mai devreme de atât, tot nu pot să mă trezesc devreme. Mi se aplică dictonul: "Cine se scoală de dimineață, cade singur în ea."
4. Nu am suferit niciodată o intervenție chirurgicală (exact, încă mai am apendice și amigdale) și am fost internată în spital o singură dată, pentru investigații medicale, când aveam vreo 11 ani.
5. Dacă aș muri subit, aș vrea să-mi donez organele, dacă vor fi viabile. Aș dona și acum sânge, dar am prea puțin, sunt prea slabă și nu mă primesc oamenii în halate albe. Îmi place totuși să mi se recolteze sânge, ba chiar am o venă specializată la brațul stâng, foarte vizibilă. Acolo mă înțeapă de fiecare dată când trebuie să-mi ia sânge. :P
6. Îmi era foarte teamă de câini până acum 4 ani, când câinele meu derbedeu a avut un accident de mașină care aproape l-a omorât. Timp de o săptămână nu a mâncat nimic, nici apă nu putea să bea, doar stătea într-un colț, cu o tăietură deschisă pe față, lângă ochiul stâng, și cu piciorul din spate lovit. Nu scotea nici măcar un sunet, nu avea forță să facă așa ceva. Era însăși expresia mută a dezolării. Am plâns rău și mult în perioada aceea și abia atunci am început să îl mângâi și să-i acord atenție și să-mi dai seama că animăluțele astea nu sunt așa de scary, odată ce le înțelegi. Ben, căci așa îl cheamă, și-a revenit la scurt timp. Acum are o cicatrice lungă pe față, aleargă cu tot fundul spre partea dreaptă, are în continuare blana de culoarea soarelui și tot derbedeu este.
Dacă ai citit până aici, îți admir tenacitatea și răbdarea.
Ieri am auzit un preot vorbind despre asta într-o predică. Spunea: Cunoaștem cu ajutorul simțurilor noastre: vedem, auzim, mirosim, gustăm, pipăim. Apoi cunoaștem cu ajutorul inteligenței noastre: de exemplu, nu putem experimenta cu simțurile noastre distanța dintre Pământ și Lună, dar o putem înțelege, putem să o deducem folosindu-ne inteligența, folosind legi fizice și calcule matematice. A treia modalitate de cunoaștere este mult mai dificilă: se numește credință, sau, extrapolând, se numește încredere. Dacă cineva îmi spune că mă iubește nu pot să verific asta cu simțurile, chiar dacă uneori iubirea se manifestă și fizic. Nu pot nici să o descos la nivel rațional, să încerc să o înțeleg folosind legi demonstrabile sau verificabile. Tot ce pot face este să cred, să cred în existența unui sentiment ne-demonstrabil, și eventual să îmi doresc să mai existe pentru mult timp sau să dispară, după caz (E greu să accepți o iubire pe care nu ai cerut-o și pe care ai primit-o așa, de-a gata, fără să vrei.)
Problema noastră este că la școală ni se spune să credem doar ce putem dovedi științific, iar la biserică să credem pur și simplu (cui mai merge pe la biserică, normal :D).
Și dintre cele trei feluri de cunoaștere, le alegem pe primele două, căci par mai de nădejde, pare că ne putem bizui pe simțuri și pe știință pentru a cunoaște și înțelege lumea în care trăim. Ba chiar ajungem să ne fie rușine să spunem că doar "credem", de parcă ar fi o dovadă de ignoranță sau de infantilism să crezi pur și simplu. Dar oare chiar așa este? Oare ceva care nu poate fi văzut nu există? Nu cu mult timp în urmă oamenii nici nu știau de existența bacteriilor. Dacă ceva nu poate fi dovedit științific, nu înseamnă că nu există. Pe de altă parte nici nu înseamnă că există. Înseamnă doar că iese din granițele, din limitele cognoscibilului.
Nu poți măsura iubirea cu termometrul sau cu șublerul sau cu cântarul. În momentul în care încerci să o înțelegi folosindu-ți mintea, o omori. E din seria "Eu ... strivesc corola de minuni a lumii" explicând-o științific.
E un cuvânt pe care l-am întâlnit prima oară în vara lui 2006, citeam cărți pentru examenul-restanță la literatură italiană. Dicționarele bilingve dau uneori cele mai nefirești variante de traducere, astfel că am fost nevoită să învăț două cuvinte dintr-un foc: prepotente în italiană și samavolnic în română. Am constatat apoi că lumea nu prea știe ce înseamnă, așa că iată... DEXonline spune:
SAMAVÓLNIC, -Ă,samavolnici, -ce, adj. (Despre oameni) Care procedează după bunul lui plac, nesocotind și încălcând voința și drepturile altora; (despre acțiunile oamenilor) făcut după bunul plac personal; arbitrar, abuziv. – Din rus. samavol'nâi.
Deși lumea nu prea folosește acest cuvânt, eu văd o mulțime de situații în care s-ar potrivi, începând de la conducătorii care dau legi absurde și până la vânzătorul de la piață care îți pune mere stricate deși pe tarabă are mere "fățoase". Apropo, nu-i așa că ați cumpăra banane elegante?!?!?! Căci la astfel de texte recurg unii vânzători pentru a atrage atenția.
Revenind... cine n-a comis niciodată acte samavolnice, să ridice primul piatra.
Această inimă este concepută pentru a simți și pentru a înălța ființa. Este confecționată dintr-un material biodegradabil și fragil, așa că se recomandă o grijă deosebită în manevrarea ei.
Se poate lăsa foarte bine la îndemâna copiilor, căci nu prezintă pericol de asfixie, nefiind un obiect mic sau demontabil. De altfel, copiii par să se priceapă cel mai bine să atingă inimi. Adulții prea ocupați cu treburile lor de adulți uită cum se face.
Pentru o funcționare optimă este indicat ca inima să fie păstrată la temperatura de 37 de grade Celsius, în cutia de livrare, respectiv cea toracică.
Nu vă alarmați dacă începe să bată foarte tare, acest lucru este normal în anumite condiții, este un semn că ea încă funcționează.
Este de preferat să nu lăsați inima în medii acide sau corozive, căci altfel riscați să devină inutilizabilă, și din păcate procedura de înlocuire este foarte complicată și anevoioasă, ca să nu mai spunem că are șanse mici de reușită.
A nu se: - maltrata - lăsa în prada furtunilor sentimentale - da oricui, la întâmplare - neglija - folosi excesiv pentru lucruri minore și neimportante - rătăci.
Pentru sugestii sau reclamații, discutați cu Modelatorul și Fabricantul Suprem, dacă reușiți să dați de El.
Am fost azi la cinematograf, cu prietena mea dragă, la Alice în Țara Minunilor, 3D. Super tari ochelarii, eu mă așteptam la porcărele cu rame de hârtie, stil ochelarii pentru eclipsă, însă erau unii cu lentile și rame mari, negre, din plastic, à la Sam Sparro.
E primul film 3D la care merg, dar nu știu dacă m-a impresionat așa de tare tridimensionalitatea. Adică, nu e tocmai surprinzătoare, că doar văd în trei dimensiuni majoritatea lucrurilor din jurul meu. Era și timpul ca și pelicula să redea cu mai mare acuratețe realitatea. (fără discuții interminabile despre ce este realitatea și realitatea realității, vă rog!)
Alice însă... um, it's complicated. Să nu vă așteptați la o ecranizare a poveștii lui Lewis Carroll. Era chiar lipsit de originalitate să se facă așa ceva. Nu. Povestea este ca o înghețată asortată, dar cu vreo 5-6 arome într-o singură cupă. Aveam senzația că mă uit la un film de fantezie, unul de acțiune, unul istoric, unul eroic, unul cu Alice și un bildungsroman, toate în același timp. Să vă explic (atenție, **Spoiler alert!**).
În primul rând, Alice este adultă și este cerută de soție de cel mai hidos tânăr roșcat din lume, într-un foișor, sub ochii tuturor oamenilor aflați la petrecerea-surpriză-de-logodnă. În momentul cu pricina, în loc să-i dea un răspuns junelui, fuge după iepurele îmbrăcat într-o jiletcă și urmărindu-l, cade într-o scorbură. O cădere foarte violentă, mai ales în 3D. După ce Alice ajunge în camera cu multe uși și bea poțiunea care o face mai mică, și are desigur probleme cu cheia uitată pe masă, bla-bla, reușește să intre în Lumea de Jos, The underworld. (Parcă ăsta era titlul unui alt film.) De aici, vă întâlniți cu omida albastră, pisica_care cunoaște arta evaporării, regina cu capul mare și părul roșu, pălărierul nebun cu părul mare și roșu, un câine bloodhound, adorabil prin cât de bleg poate să fie, o fiară cu aspect de hienă supra-dimensionată și mai ales cu dinții supra-dimensionați, un balaur urât cu aripi, care scuipă nu foc, ci electricitate, o regină albă și mironosiță, și alte multe personaje multe și mărunte. Alice trebuie să găsească sabia (parcă am mai văzut asta în Cavalerii mesei rotunde), să se îmbrace cu o armură (și pe asta parcă am mai văzut-o în Joan of Arc) și să omoare dragonul cu ajutorul căruia The Queen of Hearts deținea pe nedrept tronul (pe asta am văzut-o în toate filmele din ultima vreme și în mai toate jocurile pentru calculator). Normal că după multe peripeții reușește să facă asta și se întoarce în lumea reală ca să-l refuze politicos pe pretendent și să pornească o nouă afacere de comerț cu China.
Filmul e înțesat cu simboluri văzute deja prin multe alte filme, tocmai de aceea surprinde doar prin originalitatea combinării lor, nu atât prin mesaj. Este violent per ansamblu, dar nu într-un mod foarte explicit, e mai degrabă o violență surdă, înconjurătoare, o atmosferă plină de elemente potrivnice. E tipicul film de acțiune din zilele noastre, îi lipsesc doar mașinile explodate și bătăile cu lovituri de pumni șuierând, altfel, îmi lasă aceeași senzație de violență absurdă.
Nu e chiar atât de rău totuși. Sunt și elemente plăcute. În primul rând, Alice știe că această călătorie e doar un vis, visul pe care îl are mereu încă din copilărie. Apoi, e interesantă problema de identitate și gluma pe care i-o spune pălărierul: "Ți-ai pierdut multul" (You lost your muchness - apropo, există un grup haios pe facebook), în sensul că și-a pierdut esența interioară, curajul. Mi-au mai plăcut dungile turcoaz ale pisicii de Cheshire, fețele broscuțelor-paji și momentul precis în care omida albastră își croșeta coconul și vorbea despre moartea pentru viața aceasta și despre metamorfozare. (Dintr-o dată, tot procesul acesta prin care unele insecte trec prin stadii de dezvoltare atât de diferite mi se pare extrem de bizar: sunt omizi, apoi pupe, apoi fluturi. Ce ciudat!) A, și a fost amuzant dansul "performed" la final de pălărier.
Nu este minunat, dar nici execrabil. Dacă vă plac genul fantasy și poveștile cu lumi inventate, atunci trebuie văzut, măcar ca să puteți să-l "demontați" mai bine.
De ce scriu aici? Pentru că, la fel ca oricare alt om, simt nevoia să mă exteriorizez. Cumva. Pot să-i stresez pe cei din jurul meu cu detalii, pot să scriu în jurnalul meu, pot să vorbesc la telefon sau pe mess cu prieteni. Dar la un moment dat intervine o auto-cenzură. De ce să le mănânc atât de mult timpul cu mine? Și atunci, dacă am ceva anume de spus, de transmis, de comunicat, de pus în comun, de împărtășit sau doar ceva care îmi stă pe inimă sau pe creier, îl voi pune aici, în ideea că poate vreodată, cineva va citi. Și probabil nu-i va plăcea. Exact așa cum nu îi place lumii de mine, autoarea. Pentru că sunt pedantă, pentru că intimidez, pentru că le provoc oamenilor complexe, pentru că despic mereu firul în o sută patruzeci și șapte de mii trei sute cincizeci și opt de fire mai mărunte. Cu alte cuvinte pentru că sunt exact ca personajul acela, unul din pinguinii din Madagascar... Kowalsky în episodul acesta... Gândesc, analizez, intru în detalii... și cu ce mă aleg? Cu priviri dezaprobatoare, cu senzația că duc un război cu lumea, că nu reușesc să mă adaptez, că orice aș face, nu e bine, că sunt altfel, dar nu în sensul bun al cuvântului, că dacă știu unde e Djibouti pe hartă, e clar că nu sunt normală. Însă mai este clar un lucru. Lumea nu o să se adapteze la felul meu de a fi, tot eu va trebui să mă pliez cumva pe cerințele acestea care nu mi se par firești. ***Lasă, și ce dacă spune "vreau decât"? Ce mare scofală? Lasă, și ce dacă nu le explicăm copiilor ce înseamnă "a se juca frumos" și apoi avem pretenții enorme de la ei? De ce ești așa de stresată și de ce vrei să corectezi totul?*** Oamenii, în general, se descurajează foarte ușor. Avem o mare instabilitate emoțională și uneori e suficient cel mai mic gest sau cuvânt critic ca să ne "dezumflăm" și să renunțăm. Aș vrea să pot fi ca broscuța aceea din anecdotă: pentru că era surdă și nu auzea cuvintele neîncrezătoare ale privitorilor de pe margine, ea singură dintre toate a reușit să ajungă în vârful turnului. Majoritatea criticilor sunt făcute doar de dragul criticii, nu au o bază sau o justificare, alta decât ideea că e bine să critici orice, oricum, oricând, doar ca să dovedești că ai idei și argumente proprii. Mă uit în jur și mă mir de cât de repede aruncă oamenii unii în alții cu "ești prost" în loc să se uite la sine și să-și recunoască incapacitatea de înțelegere și gigantica intoleranță.
Mă privești. Nu am tocmai cel mai frumos profil feminin din lume, dar e ceva irezistibil de fermecător la nasul meu dans le vent.
Eu vorbesc, prostii, verzi și uscate, rostesc cuvinte, te izbesc cu idei care te dor. Mă simt îmbătată de aviditatea privirii tale: rareori oamenii mă privesc așa. (E ciudat cum într-o cultură atât de axată pe imagine ne uităm de fapt atât de puțin unii la alții.) Majoritatea persoanelor nu mă privesc deloc sau dacă o fac, privirea lor e superficială, rece, tăioasă. A ta e caldă și flămândă. Nu vrea doar imagine, vrea substanță. E ceva flatant (și înspăimântător totodată) în felul tău de a mă privi: să mă pot face plăcută este întotdeauna măgulitor, dar să simt că dorința celuilalt vrea să mă fure pe mine din mine însămi este de nesuportat.
Te gândești. Cum ar putea fi viața ta alături de mine? Oare ți-aș face cafea bună dimineața? Oare ar mirosi "a măr și a zori și a tot ce-i mai bun într-o casă" când te-ai trezi alături de mine pentru prima oară? Oare aș fremăta la fiecare atingere de-a ta? Oare am putea vreodată să stăm așa, suflet lângă suflet și să tăcem, doar atât, să tăcem și să zâmbim ca doi copii? Oare am putea să trăim împreună cea mai minunată poveste de dragoste, nu din toate timpurile, dar măcar din scurta durată a vieții noastre efemere?
În timp ce tu îți pui întrebările astea esențiale, eu vorbesc în continuare, absorbită cum sunt de propria mea persoană și de propriile mele fantezii. Eu vreau să adorm cu cineva dar să mă trezesc singură, dacă se poate. Nu știu să fac cafea bună pentru că nu prea beau așa ceva. Nu suport să fiu atinsă pentru că am pielea foarte sensibilă. Nu-mi deschid sufletul în fața nimănui și nu pot să tac pentru că am mereu ceva de spus, chiar dacă nu e întotdeauna ceva interesant. Hm, de zâmbit, zâmbesc mereu, exact ca un copil. :-) Iar în povești de iubire idealizate până la extrem nu mai cred.
Da, îmi place de tine, dar simt cum îmi scapi printre degete, ca nisipul.
Da, îmi place de mine, dar nu vreau să mă dăruiesc.
