Se spune că în cele din urmă încetează să mai doară (sufletește). Că odată cu trecerea timpului, lucrurile se uită și durerea se estompează până când, într-o zi, dispare complet. [Eu încă aștept ziua aceea, cu maaaaaare nerăbdare.]
Partea cea mai neplăcută în tot acest misterios - pentru că nu se știe cât durează și nici cum se desfășoară - proces de vindecare este că nu există un tratament ajutător. Nu ai ce pastile să iei, ce operații sau analize revelatoare să faci. Singurul tratament este unul simptomatic - combate efectele, încă nu ajunge la cauza durerii, nu reușește că eradicheze răul din rădăcină. Mai o imagine frumoasă, mai o muzică liniștitoare, mai un zâmbet cald, mai o rază de soare... dar toate astea nu sunt decât pete de culoare pe un fond veșnic gri.
Și dacă la un moment dat te obișnuiești așa de mult cu durerea încât devine parte din tine și nici nu mai știi cum era(i) fără ea? Dacă îți este în-corp-orată în asemenea măsură încât nici nu mai știi cum să te desparți de ea? Ce ai mai fi fără durerea ta dragă? Cum ai mai putea să te auto-definești în absența acestei dureri? Ce te-ai face fără ea?
Dar mai ales, cum treci de impasul în care te afli, acela că dorința de vindecare este mereu sabotată de propria incapacitate de a trăi în lipsa durerii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu