Inspirată de câteva din minunatele vlog-uri urmărite în ultima vreme, simt nevoia să spun câteva lucruri complet irelevante despre mine, pe care probabil că nimeni nu ține neapărat să le afle.
1. Nu suport să am unghiile lungi, crescute. Oricât de mult sau de des m-aș spăla pe mâini, tot am impresia că îmi rămâne murdărie sub unghii, așa că le tai săptămânal, nu chiar din carne, dar aproape... Constat totuși acum, folosind tastatura, că îmi place senzația de unghii semi-lungi pe taste. Adică nu ating tastele cu buricul degetului, ci cu unghia, pe lateral cumva.
2. Îmi tund singură părul. Am făcut un curs de coafură acum câțiva ani, și de atunci mai tund lume... în special pro bono. Nu vreau sub nicio formă să și profesez în domeniul ăsta, așa că nu am "mâna formată" foarte bine, mai ales că sunt cam neîndemânatică de felul meu. Motiv pentru care cunoscuții pe care îi mai tund ocazional nu se simt datori să mă plătească. It's a win-win situation: eu mai exersez ca să nu-mi ruginească foarfecele, iar ei se aleg cu părul tuns, ceea ce e bine.
3. Sunt o pasăre de noapte. Asta înseamnă că merg la culcare undeva între 1 și 4 dimineața. Evident că dacă mă culc mai devreme de atât, tot nu pot să mă trezesc devreme. Mi se aplică dictonul: "Cine se scoală de dimineață, cade singur în ea."
4. Nu am suferit niciodată o intervenție chirurgicală (exact, încă mai am apendice și amigdale) și am fost internată în spital o singură dată, pentru investigații medicale, când aveam vreo 11 ani.
5. Dacă aș muri subit, aș vrea să-mi donez organele, dacă vor fi viabile. Aș dona și acum sânge, dar am prea puțin, sunt prea slabă și nu mă primesc oamenii în halate albe. Îmi place totuși să mi se recolteze sânge, ba chiar am o venă specializată la brațul stâng, foarte vizibilă. Acolo mă înțeapă de fiecare dată când trebuie să-mi ia sânge. :P
6. Îmi era foarte teamă de câini până acum 4 ani, când câinele meu derbedeu a avut un accident de mașină care aproape l-a omorât. Timp de o săptămână nu a mâncat nimic, nici apă nu putea să bea, doar stătea într-un colț, cu o tăietură deschisă pe față, lângă ochiul stâng, și cu piciorul din spate lovit. Nu scotea nici măcar un sunet, nu avea forță să facă așa ceva. Era însăși expresia mută a dezolării. Am plâns rău și mult în perioada aceea și abia atunci am început să îl mângâi și să-i acord atenție și să-mi dai seama că animăluțele astea nu sunt așa de scary, odată ce le înțelegi. Ben, căci așa îl cheamă, și-a revenit la scurt timp. Acum are o cicatrice lungă pe față, aleargă cu tot fundul spre partea dreaptă, are în continuare blana de culoarea soarelui și tot derbedeu este.
Dacă ai citit până aici, îți admir tenacitatea și răbdarea.
P.S. : Mă duc să-mi tai unghiile. :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu