Ora 3 dimineața. Mă trezesc brusc. Mi-e foarte cald sub plapumă. Am visat că descoperisem o formulă de calcul prin care puteam să descompun și să înțeleg totul... numai că după ce m-am trezit îmi mai aminteam doar senzația de exaltare dată de noua mea descoperire, și nu descoperirea însăși. Mă culcasem de pe la orele 23 pentru că nu mă simțeam bine, mă dureau toate oasele și toți mușchii de parcă urma să fac gripă.
Așa... și trezită fiind la ora 3 dimineața, mă duc până la baie, mă schimb... și... mă apucă o amețeală care mă face să mă ghemuiesc și să mă sprijin de ușă... simpla amețeală se transformă în ceva "mult mai înalt și mult mai frumos", adică mi se încețoșează privirea și simt că leșin. Ceea ce e ciudat în criza asta este că transpir rău de tot, întregul corp îmi devine un lac de sudoare, cu puțina-mi conștiență rămasă îmi ating antebrațele și-ți dau seama că sunt leoarcă. În continuare nu pot vedea nimic și sfârșeala care mă cuprinde mă face să mă întind pe jos, în baie, cu capul sprijinit cumva de o rufă.
Nu știu cum e să mori, evident, nimeni nu trece prin asta și se întoarce apoi să spună cum e, dar am o vagă impresie că e cam așa, cam așa cum m-am simțit eu azi-noapte. Din fericire (sic!) am mai trecut printr-o asemenea criză acum vreo doi ani, la mare, în mașina fratelui meu. Știam că trebuie doar să am răbdare, pentru că starea asta va trece, cumva.
De ce? Probabil e astenia de primăvară. Sau poate e doar lipsă de calciu sau de alți nutrienți nu la fel de celebri și de omniprezenți precum faimosul calciu. Tot ce știu e că simțeam că mor și eu mă gândeam cum voi scrie despre asta pe blog, dacă supraviețuiesc.
Acum ar fi frumos și interesant să scriu că experiența asta a pus lucrurile într-o nouă perspectivă și că acum prețuiesc mai mult viața. Dar nu. Sunt la fel. Încă un pic mai amețită decât de obicei, dar la fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu