This is not a blog post about my frustration

De vreo 3 săptămâni lucrez într-un call-center unde, în linii mari, toată ziua vorbesc la telefon în italiană. Fără a intra în prea multe detalii, e un job de telemarketing.

La serviciu e cam așa: în primul rând e frig mereu. Ne desfășurăm minunata activitate într-o sală care este de 5 ori mai mare decât am avea nevoie iar cele 3-4 radiatoare electrice nu reușesc să facă față unui asemenea volum de aer care trebuie încălzit. La baie curge doar apă rece și de o săptămână nu mai avem nici săpun.

Colega A este tipa veșnic fandosită în grațiile căreia nu poate să intre nimeni, niciodată.
Colega B este pasionată de reiki, bioenergie, planuri astrale, evenimente nefaste care sunt pe cale să se întâmple; în timpul pauzelor, se uită pe youtube la clipuri cu Ovidiu Dragoș Argeșanu.
Colega C are mereu ceva de comentat și nu ezită să folosească fraze precum "Te porți ca o proastă" rostite verde-n față.
Colega D își decojește lacul de pe unghii folosindu-și dinții, iar din când în când mai scuipă o cojiță mititică de ojă roșu aprins.
Colegul E e un moldovean get-beget, care vorbește cu accent moldoviniesc și nu se sfiește nicio secundă să spună "Bărba-su îi la muncâ". Din fericire, în italiană nu se simte accentul lui natal atât de savuros.
Colega F este cea mai mieroasă și mai blândă dintre toate vocile din call-center.
Colega G este aproape cea mai vorbăreață persoană de acolo. Îmi spune tot ce vreau să știu, și mai ales tot ce NU aș vrea să știu. În timpul programului, în pauze, în drum spre casă, la telefon... oricând, ea are ceva de spus.
Colegul H întrece însă orice previziuni. În fața lui nu apuci să scoți un cuvânt pentru că ce are EL de povestit este mereu mai important și mai interesant decât rahaturile tale, rahatule!

Și pentru ca lucrurile să fie cu adevărat perfecte, salariul se plătește cu cel puțin două zile întârziere, iar când toți amărâții care lucrează ca sclavii pe plantație îndrăznesc să-și exprime nemulțumirea, șefu' le răspunde că există întotdeauna opțiuni, cu alte cuvinte, "dacă nu-ți convine, poți să alegi să nu mai lucrezi deloc."

Yes, I really, really, really hate my job.

Mă doare, deci exist

Se spune că în cele din urmă încetează să mai doară (sufletește). Că odată cu trecerea timpului, lucrurile se uită și durerea se estompează până când, într-o zi, dispare complet. [Eu încă aștept ziua aceea, cu maaaaaare nerăbdare.]
Partea cea mai neplăcută în tot acest misterios - pentru că nu se știe cât durează și nici cum se desfășoară - proces de vindecare este că nu există un tratament ajutător. Nu ai ce pastile să iei, ce operații sau analize revelatoare să faci. Singurul tratament este unul simptomatic - combate efectele, încă nu ajunge la cauza durerii, nu reușește că eradicheze răul din rădăcină. Mai o imagine frumoasă, mai o muzică liniștitoare, mai un zâmbet cald, mai o rază de soare... dar toate astea nu sunt decât pete de culoare pe un fond veșnic gri.

Și dacă la un moment dat te obișnuiești așa de mult cu durerea încât devine parte din tine și nici nu mai știi cum era(i) fără ea? Dacă îți este în-corp-orată în asemenea măsură încât nici nu mai știi cum să te desparți de ea? Ce ai mai fi fără durerea ta dragă? Cum ai mai putea să te auto-definești în absența acestei dureri? Ce te-ai face fără ea?
Dar mai ales, cum treci de impasul în care te afli, acela că dorința de vindecare este mereu sabotată de propria incapacitate de a trăi în lipsa durerii?

3 în 1

După o zi normală, închid calculatorul și mă bag în pat. Pe la 3-4 dimineața. După ce am vizionat ceva filme, am ascultat muzică, am citit diverse articole sau pagini de carte... După ce am avut mintea în priză, cu alte cuvinte. O grămadă de stimuli care trebuie integrați, cumva.

Desigur, nu pot adormi imediat. De cele mai multe ori, fabrica mentală nu se oprește imediat din activitate, și, surpriză, pe întuneric, în liniște deplină, îmi vin tot felul de idei, tot felul de argumente, tot felul de subiecte numai bune de dezbătut pe blog. Eu acum vreau să z z z z, iar mintea mea e ocupată cu disecat firul în 4. Evident, nu-mi vine să aprind lumina sau computerul pentru a mă apuca de scris. Mi-e prea somn, deci prea lene. În fine, în cele din urmă adorm, dar a doua zi când mă trezesc nu-mi mai amintesc exact ideea aparent genială pe care creierul meu a scornit-o fix înainte să intru în țara lui Moș Ene.

Noaptea următoare, din nou, aceeași poveste. Alte idei geniale care prind contur, dar pe care le uit adormind. Așa că am început să iau măsuri, folosind dispozitivul cel mai la îndemână: telefonul mobil. Uneori mă înregistrez spunând foarte pe scurt ce am de spus, dar de cele mai multe ori îmi pun memento-uri în agendă. Toate bune și frumoase, numai că încercând să fiu cât mai succintă, ajung la niște formulări de tot râsul. De exemplu:

"A mânca ficații conf. Prometeu" - Asta voia să însemne că aș vrea să vorbesc despre expresia populară "a mânca ficații", să o confrunt cu mitul lui Prometeu, în care un vultur îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează și desigur, să menționez că azi se știe că ficatul este singurul organ care se poate regenera singur și că vechii greci par să fi știut și ei lucrul acesta.

"Ce e bula în care trăim dacă nu un cerc (vicios) transpus din plan în spațiu?" - Oamenii trăiesc în bubbles, în niște sfere (de multe ori impenetrabile) alcătuite din convingeri, din păreri preconcepute, din generalizări, din superstiții, din frici și speranțe. Și această bubble e ca un fel de cerc vicios, care se naște din sine, se auto-generează mai departe, tocmai pentru că există deja, pentru că este deja instituită.

"Internet și interconectivitate - fenomen manifest versus fenomen non-decelabil" - this one is my favourite! Îmi vine să râd de cât de pedant și pompos sună! Dar ideea e foarte simplă: nu internetul este cel care a inventat sau a descoperit conectivitatea! Totul e interconectat, în natură, în univers. La o scară mai mică sau mai mare, depinde de unde vrei să privești lucrurile și cât de bine ești echipat să recunoști legăturile. Unele lucruri nu sunt așa evident interconectate (fenomen non-decelabil), dar pe internet poți vedea foarte bine conexiunile (fenomen manifest). Sigur că afirmația se poate aplica și la networking, dar nu mă refer numai la asta.

Gata, e 3 dimineața, o să opresc computerul și o să mă duc la culcare. Now we all know what that means!

Eat Pray Love

Atenție: În rândurile ce urmează nu veți găsi un rezumat, ci o serie de păreri personale.

Cartea este bună. Are o idee, are un mesaj de comunicat, spune ceva până la capăt, și o spune cu umor și cu inteligență.
Filmul însă e o înșiruire deșălată de imagini care nu par să aibă nicio noimă și niciun sens. Peisajele sunt frumoase, ce-i drept, și pe alocuri mai sunt și momente amuzante care stârnesc râsul, dar per total filmul este extrem de superficial și de lipsit de substanță. Toată latura spirituală a căutării de sine și mai ales a împăcării cu sine prezentă în carte abia dacă este vag menționată în film. Personajele sunt unidimensionale și nu spun mare lucru, iar actorul Richard Jenkins este extrem, dar extrem de neconvingător în rolul lui Richard din Texas.

Nu este cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată, există altele mult mai proaste, dar în fond și la urma urmei, nu este nici un film bun. Cele 4.9 stele din 10 pe care le-a obținut pe IMDb reprezintă o apreciere destul de corectă.
Probabil că dacă nu aș fi citit cartea și aș fi mers pur și simplu la acest film în care joacă actrița de renume mondial Julia Roberts, mi s-ar fi părut doar o altă comedie hollywoodiană, filmată în locuri exotice și plină de product placement de la sponsori (de exemplu, laptopuri Sony Vaio). Dar situația e alta: am citit cartea, iar singura mea concluzie este că filmul nu îi face deloc dreptate cărții. Da' deloc-deloc.

Rainy mood

Oamenii inteligenți...

privesc în sus... la ciocănitorile cu bindi roșu pe ceafă care forează în lemnul putred al stâlpilor preistorici sau la graurul care cântă dimineața de la înălțimea stâlpilor, de beton de data aceasta.
Prin urmare, oamenii inteligenți sunt ornitologi.

The best is yet to come, huh?

Nu există nicio perioadă din viața mea pe care să-mi doresc să o retrăiesc.
Nu au fost momente care să-mi fi lăsat o amprentă atât de puternică sau de persistentă sau de plăcută încât să-mi doresc să trec din nou prin ele.
Nu există persoane pe care să le regret în asemenea hal încât să vreau să le am din nou alături în aceleași condiții ca în trecut.

Acum câteva săptămâni, o prietenă de-a mea m-a sunat la o oră destul de târzie din noapte ca să-mi spună cât de mult îi este dor de perioada în care a fost studentă cu bursă Erasmus într-un oraș din Italia. Spunea că a fost probabil cea mai frumoasă perioadă din viața ei și că nu va mai trăi vreodată o experiență atât de plăcută. [Blessed are those who can talk their way out of trouble, who are able to cope by verbalizing their problems! I know I can't!] Mi-a vorbit despre cât de dor i s-a făcut de colegi și de locuri, uitându-se pe pozele din acea perioadă, despre cât de minunat a fost totul. În cele din urmă, după ce a și plâns un pic, s-a liniștit.

Nu am băgat prea mult în seamă acest incident, dar acum mă întreb: ce semnificație are faptul că nu simt nostalgie pentru niciun moment din trecut? Oare ce e mai bun de abia de acum urmează? Sau nu cumva e exact invers? Nu cumva am trecut deja prin cea mai frumoasă perioadă din viața mea și nici măcar nu mi-am dat seama? Nu știu. Tot ce știu acum e că nu trăiesc nici cu nostalgia trecutului, nici cu speranța proiectelor de viitor și nici cu entuziasmul exuberant al clipei prezente. Și atunci, unde sunt? Where am I?