Ieri am auzit un preot vorbind despre asta într-o predică.
Spunea:
Cunoaștem cu ajutorul simțurilor noastre: vedem, auzim, mirosim, gustăm, pipăim.
Apoi cunoaștem cu ajutorul inteligenței noastre: de exemplu, nu putem experimenta cu simțurile noastre distanța dintre Pământ și Lună, dar o putem înțelege, putem să o deducem folosindu-ne inteligența, folosind legi fizice și calcule matematice.
A treia modalitate de cunoaștere este mult mai dificilă: se numește credință, sau, extrapolând, se numește încredere. Dacă cineva îmi spune că mă iubește nu pot să verific asta cu simțurile, chiar dacă uneori iubirea se manifestă și fizic. Nu pot nici să o descos la nivel rațional, să încerc să o înțeleg folosind legi demonstrabile sau verificabile. Tot ce pot face este să cred, să cred în existența unui sentiment ne-demonstrabil, și eventual să îmi doresc să mai existe pentru mult timp sau să dispară, după caz (E greu să accepți o iubire pe care nu ai cerut-o și pe care ai primit-o așa, de-a gata, fără să vrei.)
Problema noastră este că la școală ni se spune să credem doar ce putem dovedi științific, iar la biserică să credem pur și simplu (cui mai merge pe la biserică, normal :D).
Și dintre cele trei feluri de cunoaștere, le alegem pe primele două, căci par mai de nădejde, pare că ne putem bizui pe simțuri și pe știință pentru a cunoaște și înțelege lumea în care trăim. Ba chiar ajungem să ne fie rușine să spunem că doar "credem", de parcă ar fi o dovadă de ignoranță sau de infantilism să crezi pur și simplu. Dar oare chiar așa este? Oare ceva care nu poate fi văzut nu există? Nu cu mult timp în urmă oamenii nici nu știau de existența bacteriilor. Dacă ceva nu poate fi dovedit științific, nu înseamnă că nu există. Pe de altă parte nici nu înseamnă că există. Înseamnă doar că iese din granițele, din limitele cognoscibilului.
Nu poți măsura iubirea cu termometrul sau cu șublerul sau cu cântarul. În momentul în care încerci să o înțelegi folosindu-ți mintea, o omori. E din seria "Eu ... strivesc corola de minuni a lumii" explicând-o științific.
Nu degeaba se numește leap of faith.
Crede si nu cerceta...hmm.
RăspundețiȘtergereLa cat sunt eu de curios ... nu pot sa fac asta... nu ar avea farmec...
Daca imi dai o jucarie... intai o demontez sa vad coeziunea componentelor si modul de functionare... daca mai reusesc sa o aduc in starea initiala ... o sa ma si joc cu ea.
Si daca nu am fi cercetat... inca am fi trait cu credinta ca pamantul este plat... si ca daca mergem prea departe, o sa cadem de pe planeta...
:D
Bafta,
Da, tot ce spui tu e valabil pentru jucării și pentru obiecte și pentru fenomene fizice și explicabile și nevoia de cunoaștere prin analiză este perfect legitimă.
RăspundețiȘtergereDar ce ne facem când dăm de lucruri ne-demon(s)t(r)abile? Pe ele cum reușim să le "cunoaștem"?
Păi asta am zis și eu. :D
RăspundețiȘtergere