Cat versus dog

Stăteam și eu la calculator, ca tot omul, pe la 2 noaptea, vizionând un sit-com și verificându-mi mailul, când aud cum latră. Știu că are mai multe lătraturi diferite, dar de data asta părea chiar alarmat. Nu în genul "mi-e foame și vreau să-mi dai de mâncare", nici în genul "trece cineva pe stradă noaptea și trebuie să-l sperii când ajunge fix pe lângă gard", nici în genul "toți câinii din împrejurimi latră, așa că hai să latru și eu, să le țin isonul". Nu. Era ceva de genul "e o altă vietate în curte și mă scoate din sărite la culme, așa să o să mărăi și o să latru la ea până o sperii și o gonesc".
M-am gândit: meh, whatever. Și, ca tot omul, de la atâtea episoade din sit-com, până la urmă mi s-a făcut foame. M-am dus la bucătărie să caut un codru de pâine, dar câinele meu mârâia tot mai tare. Am lăsat pâinea și am ieșit afară (îmi aminteam de un incident asemănător, de când eram mică: aveam alt câine, dar tot cam așa de alarmat a fost într-o noapte pentru că găsise un arici - speram să dau și eu tot de un arici!). Când colo, nu, Ben al meu se dădea în spectacol ca un bătăuș lăudăros în jurul unui pui de pisică, negru sau neagră, sexul nu l-am putut stabili pe întuneric. Pisica stătea pe loc, impasibilă, naivă și lipsită de apărare, în timp ce derbedeul meu se tot învârtea în jurul ei, încercând să-i comunice cât mai fioros cu putință să părăsească incinta - în cazul de față, incinta în aer liber care este curtea mea. Eu priveam siderată acest spectacol demn de Animal Planet, și-mi doream să am o cameră cu infraroșu, căci părea clar o scenă de postat la ȘtirileProTv.ro. Sau și mai bine, în Libertatea!
Așadar, pisica era indiferentă, iar câinele se dădea de ceasul morții în jurul ei. Cât de stereotipic! La un moment dat m-am gândit să iau pisica și să o evacuez de pe proprietatea mea privată unde evident că venise în mod fraudulos, dar până să zic hop, câinele meu înșfacă pisica de grumaz și o aruncă de beton. Pisica miaună cu un glas sfâșiat, în timp ce câinele o târăște prin toată curtea, până ajunge la locul lui preferat, în porțiunea cu iarbă mai înaltă. Acolo își îngroapă - și apoi uită că a îngropat - oasele primite ca hrană și colțurile de pâine pe care nu vrea să le mănânce cu niciun chip.
Ultimul lucru pe care am apucat să-l văd înainte să intru debusolată înapoi în casă a fost Ben, cu mica pisică neagră în bot, un pic debusolat la rândul lui pentru că nu prea știa unde să ascundă cadavrul. Până la urmă a lăsat-o tot în iarbă - și probabil că o s-o uite acolo, așa cum uită și de oase.
Morala? Rea-litatea contrazice proverbele "Câinele care latră, nu mușcă" și "Mâța blândă zgârie rău". Tocmai am văzut cum o mâță blândă abia ieșită din găoace ajunge să fie mușcată de un câine care lătrase la ea juma' de oră. Nu se poate spune că nu a avertizat-o!
Mi-e milă de pisică, și mi se pare odios ceea ce s-a întâmplat mai devreme, dar nu pot să nu remarc indiferența enervantă și aerul de superioritate aristocrată pe care pisica și-l arogă: parcă aș fi văzut un salahor ucigând o mică adolescentă burgheză și îngâmfată! Câinele meu a simțit nevoia să-i arate pisicii unde îi e locul, adică nu pe teritoriul lui.
Mda, și tot n-am apucat să mănânc. De fapt, cred că nici nu mai mi-e foame.

Depri și supi

Zilele trecute am fost într-un hipermarket de unde am cumpărat doar o sticlă de lichid pentru desfundat țevi - substanța activă hidroxid de sodiu, aka sodă caustică. Casiera s-a uitat suspect la mine, dar nu a spus nimic. Oare s-o fi gândit la recenta sinucidere a Mădălinei Manole și în același timp la posibila sinucidere a acestei fete anonime care face apel tot la substanțe toxice/corozive?

25

Ziua aceea în care...
...persoane cu care abia dacă vorbești în restul anului își amintesc brusc de tine și-ți dau un semn...
...trebuie să dai de băut și să primești invitații cu zâmbetul pe buze...
...ar trebui să ai tort, cumpărat sau făcut de tine...
...te simți la fel ca în celelalte zile, dar ea cică are ceva deosebit pentru că sărbătorești o nouă rotație a ta (împreună cu Pământul) în jurul Soarelui...
...ar trebui să te bucuri că ai mai îmbătrânit cu un an (?!?) ...
...dacă ai noroc, ești înconjurat de oamenii care contează pentru tine, la care ții și cu care te înțelegi...
...dacă ai mult noroc, primești cadouri care să-ți și placă...
...dacă ai și mai mult noroc, primești un buchet cu un număr de trandafiri egal cu vârsta pe care o împlinești (poate sună banal sau siropos, dar e chiar drăguț)...
... dacă ai foarte mult noroc, iubitul tău poate căuta și găsi singurul parfum de pe piață care miroase exact ca florile tale preferate, lăcrămioarele...
...dacă ai cel mai mult noroc, toate astea sunt ambalate în bună-voință și o stare de bine...

Și dacă toate astea nu-s de ajuns ca să te bucuri și să zâmbești în forul tău interior, așteaptă până seara, când cineva te va numi zână. If that doesn't make your (B-)day, then your heart is made of stone, and apparently mine isn't!

Metal

Un lucru pe care l-am aflat cu o oarecare surprindere la un curs de psihologie acum câțiva ani este că_comunicarea este ireversibilă. E un fapt atât de evident încât ajunge să nu mai fie băgat în seamă. Ca atunci când treci în fiecare zi prin același loc familiar pe care nu te mai oprești niciodată să-l observi cu adevărat. Sau ca persoana aceea cunoscută de mult timp - mama, tata, sora, bunica, nepotul, vecinul sau vreun prieten apropiat - pe care nu o vezi, nu o asculți cu adevărat.

DA, ireversibilă în sensul că nu mai poți lua înapoi cuvintele spuse și nici nu le poți anula efectele. Totul devine aproape dramatic dacă e să te gândești la impactul emoțional pe care îl pot avea anumite cuvinte. Cum, te-am făcut să te îndoiești de tine spunându-ți că nu ești în stare de nimic, te-am făcut să te simți nedorit? Și ce, dacă îmi cer scuze, nu se rezolvă totul? Cum, nu pot să îți spun orice, bun sau rău, pentru ca apoi să încerc să șterg totul cu buretele "Îmi pare rău" sau fratele lui mai mare "N-am vrut, nu vorbeam serios"?

Pare stupid și imatur, dar eu una văd în jurul meu o mulțime de oameni care parcă nu își măsoară deloc cuvintele, rostesc pur și simplu primul lucru care le vine în minte fără să le pese câtuși de puțin de ceea ce pot crede ceilalți sau mai ales de cum pot fi afectați ceilalți.
Desigur, aici există și o mare capcană: nu poți ști niciodată foarte clar și precis care sunt limitele personale și mai ales zonele de intoleranță ale cuiva. De multe ori se întâmplă ca oamenii înșiși să nu-și cunoască vulnerabilitățile până nu le sunt "zgândărite" într-un mod care este amplificat de ecoul atât de exagerat al emoțiilor.
Și atunci a cui e vina? A celui ireverențios sau a celui sensibil? Și mai dificil este când cele două roluri se interschimbă. Atunci ai rețeta unui dezastru emoțional, în care călăul și victima pot ajunge să se acuze reciproc tocmai de lipsă de respect și de hiper-sensibilitate. Alegeți.

Guess what I've been listening while writing this... Oh, and it's not so much about the lyrics as it is about the sound of a thousand jigsaws drilling into my metal soul. Am I emo or what?



P.S. Este 4 dimineața și rândunicile au început deja să ciripească în dreptul ferestrei mele deschise. Ce contrast!

Ceralacca

Mi se întâmplă ceva ciudat. Se pare că atunci când mintea nu îmi este concentrată într-un efort susținut pentru o perioadă mai mare de timp, memoria începe să îmi joace feste.
Azi am petrecut aproape toată ziua culegând vișine; o activitate migăloasă și destul de plictisitoare, dar cineva trebuie să o facă și pe asta! E un fel de sport extrem culesul fructelor, pozițiile în care trebuie să te pui și ramurile care te zgârie de peste tot îți dau niște fiori "nemaiîntâlniți". O aventură, ce mai!
E lesne de înțeles că nu e chiar cea mai solicitantă muncă intelectuală din lume. Și tocmai pentru că mintea mi-a fost liberă să zburde nestingherită de limitele vreunui proiect anume în care să fiu implicată momentan, a ajuns pe tărâmuri uitate. Mi-am amintit, se pare, fără niciun motiv aparent, cuvântul din titlu: înseamnă ceară pentru sigiliu și e un cuvânt pe care l-am învățat tot în primul an la facultate, citind Le città invisibili de Italo Calvino. Copil mic și impresionabil cum eram într-ale limbilor străine, se pare că acest cuvânt m-a marcat așa de tare încât mi-l amintesc acum, fără vreo legătură cu ceva anume.
Mai aiurea este că îmi tot răsună în creieri, pe repeat, un vers dubios. Mi-e și rușine să-l spun, dar mai ales mi-e lene să-l caut, să încerc să aflu de unde provine. "Puștoaico, tu ai sânge de viperă". Iarăși, nu știu de unde naiba și de ce mi l-am amintit tocmai azi, eu cred că are legătură cu mintea mea odihnită și calmă acum după trecerea uraganului hormonal cunoscut sub numele de sindromul monstrului preistoric (PMS).
Oricum, sună a vers de melodie dance de pe la sfârșitul anilor 90. Sau poate și mai rău, o fi vreo manea! De ce naiba să îmi amintesc așa ceva, nu știu. Hai, cuvântul ceralacca sună într-un fel anume, are o sonoritate particulară, e un cuvânt ciudat și deosebit, e un fel de vuvuzela vremii lui, dar versul ăsta cu puștoaice și vipere... e chiar obraznic să iasă la suprafață din mlaștinile memoriei. Ce? El nu știe că n-am nevoie de el?

Feelings are overrated

Ca să nu avem discuții, mă refer în special la sentimentele dintre un bărbat și o femeie.
Serios că sunt supraestimate. Există lucruri mai importante pe lumea asta. Ce contează ce simți? Oricum îți trece în scurt timp. Acum iubești, acum nu mai iubești, acum te doare, acum ai devenit insensibil, acum îți place, acum ești scârbit.
Cred că ar fi o nebunie generală dacă toți oamenii s-ar purta fix după cum le dictează ceea ce simt într-un moment dat. (Eh, cam este deja o nebunie generală din alte cauze, dar e atât de omniprezentă încât o luăm ca pe o stare normală a lucrurilor.)

Sunt sigură că în alte epoci cei mai mulți oameni nu erau atât de frustrați sau de deprimați din cauza necazurilor în dragoste. La naiba, nu aveau asemenea necazuri pentru că erau mult mai preocupați de alte lucruri mai importante, cum ar fi să scape de leul din savană sau să găsească (a se citi vâneze ceva) de mâncare sau să se lupte cu un cavaler în vreun turnir. Apoi a venit revoluția industrială cu toată emanciparea ei socială peste noi și acum nu ne mai încăpem în piele de îndrăgostiți ce suntem.
În alte vremuri, nu foarte îndepărtate, oamenii se căsătoreau cu scopul precis de a avea urmași: nu aveau nevoie de perioade lungi de cunoaștere reciprocă sau de scrisori de amor. Ei știau foarte bine ce fac, iar obligațiile sociale erau suficiente pentru a menține o căsnicie, chiar și în lipsa iubirii sau a comunicării. (Apropo, și comunicarea este cam supraestimată, în zilele noastre.) Acum, oamenii se căsătoresc din iubire, iubirea fiind prin definiție ceva trecător și capricios. Cam șubredă fundația, nu-i așa? Și mai ales de când cu liberalizarea pieței relațiilor, toată lumea poate să testeze pe toată lumea (la nivel de posibilitate virtuală, cel puțin). Sunt atâtea variante eligibile încât nu te poți abține: și blonde, și brunete, și sfinte, și panarame, și cultivate, și naive. De ce să nu vrei să le încerci pe toate? Problema e că dacă rămâi în stadiul ăsta, tot ce ajungi să faci este să zbori ca un fluturaș din relație în relație, pentru că nu îți poți stăpâni afurisitele alea de emoții care te îndepărtează de cineva pentru a te face să te aprinzi apoi după altcineva.
Desigur, mai există și cazul, mai puțin frecvent, ce-i drept, al celor interesați exclusiv de căsătorie, cei care au toate detaliile puse la punct, însă le lipsește partenerul cu care ar trebui să meargă la altar.

Ceea ce încerc să demonstrez este că o relație reușită și durabilă se bazează pe ceva mai mult decât sentimente, iar tot ce se bazează numai și numai pe sentimente este sortit unei pieiri grabnice, tocmai din cauza nestatorniciei vieții emoționale.

Why do people have blogs anyway? So that they could indirectly communicate with each other, from two very distant ideological points of view.

Use somebody

Music makes my heart tick

Acum ceva vreme, la o nuntă mai deosebită, întrebată fiind de ce nu merg și eu să dansez, am replicat pe un ton semi-semeț că mie îmi lipsește gena distracției. Prin asta voiam să spun că nu știu să mă distrez așa cum face majoritatea lumii. Nu-mi place să dansez în public - asta are legătură cu o anumită teamă de ridicol care mă ține în frâu de multe ori, chiar și în alte situații -, nu-mi place să beau până mă îmbăt și nu mai știu de mine - din nou, asta ține de teama de a pierde controlul, care, iarăși, are un rol destul de important în comportamentul meu - și mai ales nu-mi place să mă dau în spectacol. Știți că există oamenii aceia care parcă trăiesc pentru a-i distra pe ceilalți, cu glume, povești inventate sau diverse giumbușlucuri. Eu nu sunt unul dintre ei! "Distracțiile" mele sunt la un nivel mai solitar, bucuriile mi le trăiesc cel mai bine în singurătate: că e vorba de o lectură savuroasă, de o melodie care îmi face creierul să zbârnâie sau de fotografierea unei flori, prefer să fiu singură pentru că așa mă simt mai bine. Și totuși... Contrar tuturor lucrurilor spuse până acum, sâmbăta asta am descoperit ceva nou despre mine: se pare că nu-mi lipsește cu desăvârșire această genă faimoasă despre care tot vorbesc, la un nivel metaforic.
Am fost la concertul Noisettes, de departe cel mai minunat la care am fost vreodată în toată cariera mea de umblător pe la concerte. A avut tot ce trebuie: melodii bune și cunoscute, sonorizare impecabilă, voce care să sune bine live chiar și după o oră de cântat, bisuri, interacțiune cu publicul - e minunat să simți cum circulă energia între scenă și mulțime.
Am cântat, am dansat și chiar pot spune că m-am distrat în sensul obișnuit al termenului.
A trebuit să îndur o ploaie care numai "caldă de vară" nu a fost, așteptând începerea concertului, dar a meritat din plin.

Și ca bonus, după concert, trecând pe lângă Parcul Herăstrău, am putut auzi o privighetoare. Nici nu știam că există pe aici. Acum vreo 2 săptămâni a trebuit să citesc cu una din elevele mele povestea Privighetoarea de Hans Christian Andersen și din curiozitate, am căutat pe internet cântecul acestei păsări. E ca un fel ce orchestră de improvizație, e ca o trupă de jazz păsăresc în gâtlejul unei singure făpturi: privighetoarea e mult mai originală decât majoritatea păsărilor, care au o gamă foarte limitată de sunete pe care le-ar putea produce (vezi gu-gu-știuc sau cu-cu).
Pentru cei care știu deja toate acestea, bravo vouă.