Aventuri la citit

Cam de la începutul lui noiembrie mă chinui să citesc o carte. Călătorie prin Portugalia, de José Saramago. Eram în spital când am început să o citesc. Rezidenta care venea să mă examineze în fiecare dimineață a observat cartea groasă și portocalie și m-a întrebat cu indulgență: "Și, nu se întâmplă nimic în cartea asta?". Adevăr grăia. Sunt 470 de pagini cu descrieri de biserici, catedrale și vechi castele ridicate în cinstea vreunei victorii contra castilienilor. Nu se întâmplă nimic. Zero acțiune. De ce o citesc totuși? Din pură voință. Nu vreau să mă dau bătută. Dar mi-e teamă că fraze precum aceasta ar putea reprezenta în cele din urmă le coup de grâce:

"E foarte posibil ca anumite aparente regresiuni formale să nu fie, la urma urmelor, altceva decât rezultatul acestei descoperiri deconcertante că perfecțiunea golește semnificația."

Eu știu ce-am făcut astă-vară

... am mers pe jos 900 de km până la Santiago de Compostela. Și m-am întors.

Până unde se întinde lumea ta?

Da, chiar așa. Cât de departe poți să mergi fără să te simți ca un străin? Cât de mult te poți îndepărta de casă, de familie, de locuri și obiceiuri cunoscute fără să te simți stingher și neadaptat? Până în orașul vecin? Până în cartierul din celălalt capăt al orașului? Până într-o altă țară?

Voi avea ocazia să aflu toate aceste lucruri pentru o lună, când voi pleca pe Camino de Santiago, The Way of Saint James.

La primavera está llegando

Astăzi am revăzut prima rândunică pe anul acesta.
Cumva, pare să fi știut exact când să revină din "țările calde", pentru că până acum era prea frig pe la noi pe aici.

IT

Piccolo mondo antico, che ne sai tu di KFC?

Vin brulé (it.), vin chaud (fr.)

Mi-am fiert niște vin din producția proprie în seara asta. În timp ce îl preparam, mă întrebam: oare cum se spune vin fiert în engleză?
După vreo oră, deschid youtube-ul. Unul din puținele canale la care sunt abonată a adăugat un nou clip. Îl deschid și în primele 2 minute vlogger-ul britanic, la masă cu niște prieteni, spune "I'm drinking some mulled wine, which is my christmas tree", ridicând totodată o cană de sticlă tranparentă cu lichidul roșiatic și opac. Gata, am aflat, chiar fără să fac cercetări. Cu mici diferențe în rețeta de preparare, mulled wine înseamnă vin fiert.

This is not a blog post about my frustration

De vreo 3 săptămâni lucrez într-un call-center unde, în linii mari, toată ziua vorbesc la telefon în italiană. Fără a intra în prea multe detalii, e un job de telemarketing.

La serviciu e cam așa: în primul rând e frig mereu. Ne desfășurăm minunata activitate într-o sală care este de 5 ori mai mare decât am avea nevoie iar cele 3-4 radiatoare electrice nu reușesc să facă față unui asemenea volum de aer care trebuie încălzit. La baie curge doar apă rece și de o săptămână nu mai avem nici săpun.

Colega A este tipa veșnic fandosită în grațiile căreia nu poate să intre nimeni, niciodată.
Colega B este pasionată de reiki, bioenergie, planuri astrale, evenimente nefaste care sunt pe cale să se întâmple; în timpul pauzelor, se uită pe youtube la clipuri cu Ovidiu Dragoș Argeșanu.
Colega C are mereu ceva de comentat și nu ezită să folosească fraze precum "Te porți ca o proastă" rostite verde-n față.
Colega D își decojește lacul de pe unghii folosindu-și dinții, iar din când în când mai scuipă o cojiță mititică de ojă roșu aprins.
Colegul E e un moldovean get-beget, care vorbește cu accent moldoviniesc și nu se sfiește nicio secundă să spună "Bărba-su îi la muncâ". Din fericire, în italiană nu se simte accentul lui natal atât de savuros.
Colega F este cea mai mieroasă și mai blândă dintre toate vocile din call-center.
Colega G este aproape cea mai vorbăreață persoană de acolo. Îmi spune tot ce vreau să știu, și mai ales tot ce NU aș vrea să știu. În timpul programului, în pauze, în drum spre casă, la telefon... oricând, ea are ceva de spus.
Colegul H întrece însă orice previziuni. În fața lui nu apuci să scoți un cuvânt pentru că ce are EL de povestit este mereu mai important și mai interesant decât rahaturile tale, rahatule!

Și pentru ca lucrurile să fie cu adevărat perfecte, salariul se plătește cu cel puțin două zile întârziere, iar când toți amărâții care lucrează ca sclavii pe plantație îndrăznesc să-și exprime nemulțumirea, șefu' le răspunde că există întotdeauna opțiuni, cu alte cuvinte, "dacă nu-ți convine, poți să alegi să nu mai lucrezi deloc."

Yes, I really, really, really hate my job.

Mă doare, deci exist

Se spune că în cele din urmă încetează să mai doară (sufletește). Că odată cu trecerea timpului, lucrurile se uită și durerea se estompează până când, într-o zi, dispare complet. [Eu încă aștept ziua aceea, cu maaaaaare nerăbdare.]
Partea cea mai neplăcută în tot acest misterios - pentru că nu se știe cât durează și nici cum se desfășoară - proces de vindecare este că nu există un tratament ajutător. Nu ai ce pastile să iei, ce operații sau analize revelatoare să faci. Singurul tratament este unul simptomatic - combate efectele, încă nu ajunge la cauza durerii, nu reușește că eradicheze răul din rădăcină. Mai o imagine frumoasă, mai o muzică liniștitoare, mai un zâmbet cald, mai o rază de soare... dar toate astea nu sunt decât pete de culoare pe un fond veșnic gri.

Și dacă la un moment dat te obișnuiești așa de mult cu durerea încât devine parte din tine și nici nu mai știi cum era(i) fără ea? Dacă îți este în-corp-orată în asemenea măsură încât nici nu mai știi cum să te desparți de ea? Ce ai mai fi fără durerea ta dragă? Cum ai mai putea să te auto-definești în absența acestei dureri? Ce te-ai face fără ea?
Dar mai ales, cum treci de impasul în care te afli, acela că dorința de vindecare este mereu sabotată de propria incapacitate de a trăi în lipsa durerii?

3 în 1

După o zi normală, închid calculatorul și mă bag în pat. Pe la 3-4 dimineața. După ce am vizionat ceva filme, am ascultat muzică, am citit diverse articole sau pagini de carte... După ce am avut mintea în priză, cu alte cuvinte. O grămadă de stimuli care trebuie integrați, cumva.

Desigur, nu pot adormi imediat. De cele mai multe ori, fabrica mentală nu se oprește imediat din activitate, și, surpriză, pe întuneric, în liniște deplină, îmi vin tot felul de idei, tot felul de argumente, tot felul de subiecte numai bune de dezbătut pe blog. Eu acum vreau să z z z z, iar mintea mea e ocupată cu disecat firul în 4. Evident, nu-mi vine să aprind lumina sau computerul pentru a mă apuca de scris. Mi-e prea somn, deci prea lene. În fine, în cele din urmă adorm, dar a doua zi când mă trezesc nu-mi mai amintesc exact ideea aparent genială pe care creierul meu a scornit-o fix înainte să intru în țara lui Moș Ene.

Noaptea următoare, din nou, aceeași poveste. Alte idei geniale care prind contur, dar pe care le uit adormind. Așa că am început să iau măsuri, folosind dispozitivul cel mai la îndemână: telefonul mobil. Uneori mă înregistrez spunând foarte pe scurt ce am de spus, dar de cele mai multe ori îmi pun memento-uri în agendă. Toate bune și frumoase, numai că încercând să fiu cât mai succintă, ajung la niște formulări de tot râsul. De exemplu:

"A mânca ficații conf. Prometeu" - Asta voia să însemne că aș vrea să vorbesc despre expresia populară "a mânca ficații", să o confrunt cu mitul lui Prometeu, în care un vultur îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează și desigur, să menționez că azi se știe că ficatul este singurul organ care se poate regenera singur și că vechii greci par să fi știut și ei lucrul acesta.

"Ce e bula în care trăim dacă nu un cerc (vicios) transpus din plan în spațiu?" - Oamenii trăiesc în bubbles, în niște sfere (de multe ori impenetrabile) alcătuite din convingeri, din păreri preconcepute, din generalizări, din superstiții, din frici și speranțe. Și această bubble e ca un fel de cerc vicios, care se naște din sine, se auto-generează mai departe, tocmai pentru că există deja, pentru că este deja instituită.

"Internet și interconectivitate - fenomen manifest versus fenomen non-decelabil" - this one is my favourite! Îmi vine să râd de cât de pedant și pompos sună! Dar ideea e foarte simplă: nu internetul este cel care a inventat sau a descoperit conectivitatea! Totul e interconectat, în natură, în univers. La o scară mai mică sau mai mare, depinde de unde vrei să privești lucrurile și cât de bine ești echipat să recunoști legăturile. Unele lucruri nu sunt așa evident interconectate (fenomen non-decelabil), dar pe internet poți vedea foarte bine conexiunile (fenomen manifest). Sigur că afirmația se poate aplica și la networking, dar nu mă refer numai la asta.

Gata, e 3 dimineața, o să opresc computerul și o să mă duc la culcare. Now we all know what that means!

Eat Pray Love

Atenție: În rândurile ce urmează nu veți găsi un rezumat, ci o serie de păreri personale.

Cartea este bună. Are o idee, are un mesaj de comunicat, spune ceva până la capăt, și o spune cu umor și cu inteligență.
Filmul însă e o înșiruire deșălată de imagini care nu par să aibă nicio noimă și niciun sens. Peisajele sunt frumoase, ce-i drept, și pe alocuri mai sunt și momente amuzante care stârnesc râsul, dar per total filmul este extrem de superficial și de lipsit de substanță. Toată latura spirituală a căutării de sine și mai ales a împăcării cu sine prezentă în carte abia dacă este vag menționată în film. Personajele sunt unidimensionale și nu spun mare lucru, iar actorul Richard Jenkins este extrem, dar extrem de neconvingător în rolul lui Richard din Texas.

Nu este cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată, există altele mult mai proaste, dar în fond și la urma urmei, nu este nici un film bun. Cele 4.9 stele din 10 pe care le-a obținut pe IMDb reprezintă o apreciere destul de corectă.
Probabil că dacă nu aș fi citit cartea și aș fi mers pur și simplu la acest film în care joacă actrița de renume mondial Julia Roberts, mi s-ar fi părut doar o altă comedie hollywoodiană, filmată în locuri exotice și plină de product placement de la sponsori (de exemplu, laptopuri Sony Vaio). Dar situația e alta: am citit cartea, iar singura mea concluzie este că filmul nu îi face deloc dreptate cărții. Da' deloc-deloc.

Rainy mood

Oamenii inteligenți...

privesc în sus... la ciocănitorile cu bindi roșu pe ceafă care forează în lemnul putred al stâlpilor preistorici sau la graurul care cântă dimineața de la înălțimea stâlpilor, de beton de data aceasta.
Prin urmare, oamenii inteligenți sunt ornitologi.

The best is yet to come, huh?

Nu există nicio perioadă din viața mea pe care să-mi doresc să o retrăiesc.
Nu au fost momente care să-mi fi lăsat o amprentă atât de puternică sau de persistentă sau de plăcută încât să-mi doresc să trec din nou prin ele.
Nu există persoane pe care să le regret în asemenea hal încât să vreau să le am din nou alături în aceleași condiții ca în trecut.

Acum câteva săptămâni, o prietenă de-a mea m-a sunat la o oră destul de târzie din noapte ca să-mi spună cât de mult îi este dor de perioada în care a fost studentă cu bursă Erasmus într-un oraș din Italia. Spunea că a fost probabil cea mai frumoasă perioadă din viața ei și că nu va mai trăi vreodată o experiență atât de plăcută. [Blessed are those who can talk their way out of trouble, who are able to cope by verbalizing their problems! I know I can't!] Mi-a vorbit despre cât de dor i s-a făcut de colegi și de locuri, uitându-se pe pozele din acea perioadă, despre cât de minunat a fost totul. În cele din urmă, după ce a și plâns un pic, s-a liniștit.

Nu am băgat prea mult în seamă acest incident, dar acum mă întreb: ce semnificație are faptul că nu simt nostalgie pentru niciun moment din trecut? Oare ce e mai bun de abia de acum urmează? Sau nu cumva e exact invers? Nu cumva am trecut deja prin cea mai frumoasă perioadă din viața mea și nici măcar nu mi-am dat seama? Nu știu. Tot ce știu acum e că nu trăiesc nici cu nostalgia trecutului, nici cu speranța proiectelor de viitor și nici cu entuziasmul exuberant al clipei prezente. Și atunci, unde sunt? Where am I?

Mika escapadă la mare

Vineri, 23 iulie
Negociez cu amicul meu care locuiește în Constanța: "Nu-i așa că vii cu mine la concertul Orange Summer Party din Mamaia dacă mă deplasez eu frumos cu trenul până acolo?" "Bine." "Bine?" "Bine." "Zis și făcut, rămâne cum am stabilit. Te-am pupat și ne vedem la gară."

Sâmbătă, 24 iulie
Mă trezesc cu greu dimineața devreme... acea parte din mine care ar vrea să doarmă veșnic (și care se manifestă cel mai abitir atunci când trebuie să mă trezesc la ore formate dintr-o singură cifră) îmi spunea suav că încă mai pot să mă răzgândesc, că e prea mare efortul să călătoresc atâta doar pentru un concert (gratis) și că poate ar fi mai bine să dorm până când m-aș trezi de la sine. Mai ales că urma să plec singură.
Așadar, cu oarecare greutate inițial, am pornit la drum, cu un mic rucsac în spate și cu bocancii de munte, că doar mergeam la mare și nu voiam să mă ud pe picioare pe plajă.
Desigur, trăiască CFR: trenul a avut o super-întârziere de o oră, iar eu oricum aveam bilet cu loc doar până la Lehliu, dupe aia tre'ia să stau în picioare, ca un cocostârc.
Întotdeauna, de când eram mică, mi s-a părut interesant să merg cu trenul: în special pentru că mă ducea undeva departe și de obicei mai frumos, dar mai ales pentru că invariabil se închegau discuții cu vecinii de drum. Nici acum nu am dus lipsă de cărbuni: doi tipi din compartiment veneau din Sibiu și mergeau la Liberty Parade, iar ceilalți care erau de loc din Mangalia erau absolut surprinși de acest gen de "turism muzical"... Cum adică să te deplasezi juma' de țară doar ca să vii la un concert? Bine, eu m-am deplasat doar o cincime de țară, deci la mine nu-i la fel de grav.
Am ajuns în Constanța, am vizitat două muzee și un minaret, am văzut portul de pe faleză, iar seara am mers la concert.
Chipurile, autobuzele suspendate ale lui Mazăre trebuiau să asigure transportul gratuit până pe plaja H2O din "Mimaia", unde se ținea concertul, dar erau desigur mult prea aglomerate ca să te mai poți urca în ele, așa că a trebuit să luăm un microbuz. :D
În deschidere au cântat cei de la Cut Copy, o mai veche cunoștință de-a mea de la Radio Guerrilla. Nu au fost extraordinari, poate și pentru că eram prea aproape de boxe - dar și de scenă - și totul se auzea extrem de tare, în special zgomotoasa chitară electrică. După multe piese absolut necunoscute mie și absolut distorsionate, au cântat Hearts on fire, care mie mi se pare "ză saturday night ultimate dance tune". De când am auzit-o prima oară, mi-a inspirat acest moment al săptămânii, nu știu prea bine de ce. Drăguț este că am și ascultat-o live tot într-o sâmbătă seara. :)

Și apoi, după o minuțioasă pregătire a scenei, a venit el, puștiul rebel cu adorabil accent britanic, cu albume foarte colorate și cu piese pline de energie. Mika este delicios de privit și de ascultat pe scenă. He's eye and ear candy. :) Și nu doar are piese care mie mi se par foarte bune per se, dar parcă sunt făcute pentru a fi cântate live, în fața unui public tânăr, numeros și extaziat. Și ceea ce mi s-a părut chiar de apreciat a fost faptul că s-a străduit să vorbească românește pe scenă, în repetate rânduri. Iată un exemplu:



Îmi dau seama că sunt foarte părtinitoare și că sunt multe persoane cărora nu le place acest gen de muzică sau nu le place acest cântăreț în mod deosebit, dar pentru minte concertul a fost o experiență minunată, din toate punctele de vedere: locația, sunetul, compania, interacțiunea, vremea, toate au fost plăcute. Și imaginea care mi-a rămas întipărită în minte este cu luna plină din spatele scenei, într-un moment când reflectoarele erau stinse iar pantalonii albi ai lui Mika se vedeau fosforecenți ca la disco din cauza neoanelor mov/albastre de la care altfel te dureau ochii.
Nu mă interesează că e gay, bi sau trisexual, mie mi-a plăcut mult. Mika parcă s-a născut pe scenă, entertaining people. Pur și simplu e făcut pentru asta.
Recunosc că am dansat, am țopăit, am cântat acolo unde știam versurile și am țipat/chiuit între piese, am aplaudat și am stat cu mâinile în aer: cu alte cuvinte, exact ce face orice om care se simte bine la un concert. Cu alte cuvinte, exact ceea ce eu nu prea fac la un concert decât dacă mă simt de la foarte-foarte bine în sus.
Când am ajuns într-un final în camera amicului meu, pe la 4 dimineața (după o plimbare nocturnă pe malul mării, o discuție despre formol și disecții pe cadavre, o pizza, o chelneriță aiurită și un taximetrist adormit), era atât de liniște în jur încât am putut auzi foarte clar că îmi țiuie urechile îngrozitor... I so DO NOT hate days like this. :)

Duminică, 25 iulie
M-am trezit la prânz, normal. :D
Pe ordinea de zi am bifat pe rând:
- o scurtă vizită la delfinariu: 15 minute de acrobații făcute de delfini cu nume chinezești
- o scurtă vizită la planetariu: domnul care a ținut prezentarea făcea tot felul de remarce acide și la final ne-a mărturisit că e ultima lui zi de lucru pentru că a fost disponibilizat odată cu noile restructurări făcute de guvernul Boc pe post de măsuri anti-criză. Gata, asta a fost! Amicul meu a început să plângă, și eu alături de el. Cât frumos și cât tragic în doar două zile!
- o plimbare cu autobuzul suspendat; biletele sunt din hârtie, cu un căluț auriu pe ele, iar vântul bătea atât de tare încât era să-mi zboare șapca, asta ca să nu mai vorbesc despre toate crenguțele care mai aveau puțin și-mi scoteau ochii. :P
- Cazinoul, acum cu un aspect părăsit și deprimant, mai ales în lumina prevestitoare de furtună în care l-am văzut.

Drumul de întoarcere cu trenul a fost genial. Eu singură, fără loc pe scaun, izolată într-un vagon, pe culoar. Încercam să citesc - vise, tată, vise! - când s-a apropiat de mine un nenea cam cocalar așa, doritor să intre în vorbă. Mi-a cerut să-i arăt coperta cărții, a răsfoit-o puțin, și-a vârât nasul în ea ca și când ar fi conținut hieroglife ininteligibile, și apoi m-a întrebat dacă știu bine franceză... Da, i-am răspuns, am studiat-o la facultate... Nenea a avut grijă să-mi spună destul de repede că el a făcut pușcărie pentru ultraj, tâlhărie și viol... da' cică violul i-a fost înscenat, că el se înțelesese cu tipa și la bani, numai că ea s-a lăcomit, că nu i-au ajuns cei 100 de euro, și atunci s-a gândit ea să-l acuze de viol în speranța că va obține și mai mulți bani. Cu ocazia asta am aflat că penitenciarul de lângă Constanța se numește Poarta Albă și că de fapt condițiile de detenție nu sunt chiar așa de rele, mai ales dacă ai bani.
Monologul lui nenea prin preajma urechilor mele a fost cam așa, on and off... la un moment dat se așezase pe jos, pe culoarul aglomerat, și număra un teanc de bancnote de 100 de lui... dușmanii mor că ne descurcăm mai bine...
Mai aveam puțin până la București când individul se apropie iar de mine și îmi mai spune una-alta... cum că acum are afaceri cu mașini (probabil furate) și fete la produs... da' totu-i legal, că e cu anunț la ziar, fetele au toate apartamente în același bloc și i-e ușor să le supravegheze...
Mă întreabă cu ce mă ocup; îi spun că sunt șomeră și că locuiesc cu mama. Îmi zice: "Vai, mi-e milă de tine, chiar mi-e milă. Vrei să-ți dau bani? Hai că-ți dau eu bani!" L-am refuzat politicos și i-am spus că mie nu mi-e milă de mine. Mi s-a părut inutil să încerc să-i explic că mai există și alte lucruri pe lumea asta în afară de bani. După încă vreo juma de oră de împuiat capul, s-a întâmplat minunea: puștii de liceu din compartimentul în dreptul căruia eram proțăpită au deschis ușa și mi-au spus: "Hai vino să stai și tu un pic jos, că ai stat destul în picioare". Mi s-a părut supra-real momentul: exact când fostul pușcăriaș devenise tot mai vorbăreț și mai băgăcios și mai enervant, adolescenții ăștia care se întorceau din tabără decid să facă o faptă bună și să mă salveze din ghearele bestiei (care în ciuda aparențelor, nu cred că era chiar așa de periculoasă totuși).
Poate că ar trebui să mă tem și să nu mai călătoresc singură. Sau poate că și nenea pușcăriaș simțea nevoia să fie ascultat, la fel cum au nevoie toți oamenii.
Tot ce știu este că am ajuns teafără și nevătămată înapoi acasă, cu un vers răsunându-mi în minte: "All the crazy shit I did in life will be the best memories." Memorabile nu sunt momentele de rutină, ci tocmai acelea ieșite din comun. Dacă aș fi stat acasă, acum ce aș mai fi avut de povestit?

Contes à guérir, contes à grandir

Le conte du Magasin de la Vie
De Jacques Salomé

Il était une fois une petite fille qui avait imaginé que la vie était un immense magasin, une sorte de caverne d'Ali Baba dans laquelle devaient se trouver toutes les réponses à ses besoins les plus essentiels.
Bien plus tard, devenue jeune fille, elle avait beaucoup de mal à trouver un emploi. Elle aurait souhaité un travail suffisamment bien payé pour lui permettre d'acheter selon son choix, dans le Magasin de la Vie.

Elle allait souvent faire un tour au Magasin de la Vie. Elle avait ainsi repéré sur un rayon:
- Un cahier pour tenir un journal secret.
- L'odeur de sa mère.
- La voix de son papa.
- La maison de son enfance, sa façade et aussi l'intérieur.
- Une petite lumière qui avait brillé devant elle un jour de cafard.
- Un flacon de souvernirs.
- Une promenade en forêt.
- Un rêve éveillé... où elle était championne de ski...
Elle ne savait comment payer, et ne pouvait donc acheter même un seul de ces produits fabuleux. Tous demeuraient inaccessibles.
Elle se sentait de plus en plus démunie!
Un jour, elle osa entrer dans le magasin et trouva sur un nouveau rayon:
Le désir de grandir.
Elle n'avait toujours pas assez d'argent pour acheter cet article ou ce produit-là, appelez-le comme vous voulez.

Pour rentrer chez elle, elle évita soigneusement deux chemins. Celui qui s'appelait:

"Choisir-un-travail-pour-acheter-le-désir-de-grandir"

et l'autre qui était:

"Rejeter-le-travail-pour-rester-petite-fille."

Elle choisit le chemin nommé "Paralysie", celui qui permettait de ne pas choisir.
Elle se sentait cependant prise dans un piège qui se mordait la queue.
Elle s'écriait parfois avec colère:
- Pour choisir un travail afin d'acheter le désir de grandir, il faudrait que je l'aie déjà, ce désir de grandir!

Elle retournait souvent dans le Magasin de la Vie, pour regarder sur l'étagère le flacon inaccessible qui contenait ce désir qu'elle n'avait pas et qui lui faisait envie, et pas envie... en même temps.

Un jour, avec courage, elle demanda le prix à une vendeuse.
- Ah! celui-là, dit la vendeuse, c'est un article très spécial, il ne se paie pas, on ne peut que l'échanger. Qu'es-tu prête à donner de toi en échange?
- Rien, je n-ai rien à donner, je n'ai jamais rien reçu.
- Il y a plusiuers possibilités, cet article peut s'échanger contre du renoncement, du courage ou de la confiance.
- Je ne peux par renoncer à ce que je n'ai pas eu!
Mon courage, je l'utilise pour dire non.
De confiance, je n'en ai pas.

La vendeuse réfléchit puis énonça:
- Le renoncement que je te demanderai à toi, c'est celui de la croyance que tu n'as pas rien à donner.
- J'ai besoin de cette croyance-là, je ne peux pas la lâcher, elle me protège, m'évite bien des tracas.
- Réfléchis, c'est le prix pour toi, et reviens me voir. J'ai envie de parler avec toi des dangers et de l'émerveillement à dire oui. Nous marchanderons, nous avons le temps. Chacun avance à son propre rythme.

Et les années passèrent. La jeune fille, devenue jeune femme, revint dans le Magasin de la Vie. Le flacon de désir de grandir était toujours là. C'est un vendeur qui l'accueillit. Il lui demanda si elle était prête à payer le prix nouveau, le prix à payer était:
"Accepter d'avoir une croyance à elle seule. Une croyance qui soit sienne. Une croyance sur laquelle elle puisse s'appuyer, pour construire son chemin de femme."

Cétait très difficile pour elle, d'avoir une croyance propre, car jusque-là, elle s'était entourée des croyances des autres,
Elle revint cependant dès le lendemain, déposa dans les mains du vendeur une croyance personnelle.
- Je sais que je peux faire confiance à ce que je ressens, et oser dire non, quand cela ne correspond pas à ce que j'éprouve ou ce que je veux.

Le vendeur lui fit un grand sourire et lui remit le flacon du désir de grandir.

La jeune femme prit le flacon, le serra contre elle et sortit du magasin avec un grand soleil tout chaud à l'intérieur d'elle.

Cat versus dog

Stăteam și eu la calculator, ca tot omul, pe la 2 noaptea, vizionând un sit-com și verificându-mi mailul, când aud cum latră. Știu că are mai multe lătraturi diferite, dar de data asta părea chiar alarmat. Nu în genul "mi-e foame și vreau să-mi dai de mâncare", nici în genul "trece cineva pe stradă noaptea și trebuie să-l sperii când ajunge fix pe lângă gard", nici în genul "toți câinii din împrejurimi latră, așa că hai să latru și eu, să le țin isonul". Nu. Era ceva de genul "e o altă vietate în curte și mă scoate din sărite la culme, așa să o să mărăi și o să latru la ea până o sperii și o gonesc".
M-am gândit: meh, whatever. Și, ca tot omul, de la atâtea episoade din sit-com, până la urmă mi s-a făcut foame. M-am dus la bucătărie să caut un codru de pâine, dar câinele meu mârâia tot mai tare. Am lăsat pâinea și am ieșit afară (îmi aminteam de un incident asemănător, de când eram mică: aveam alt câine, dar tot cam așa de alarmat a fost într-o noapte pentru că găsise un arici - speram să dau și eu tot de un arici!). Când colo, nu, Ben al meu se dădea în spectacol ca un bătăuș lăudăros în jurul unui pui de pisică, negru sau neagră, sexul nu l-am putut stabili pe întuneric. Pisica stătea pe loc, impasibilă, naivă și lipsită de apărare, în timp ce derbedeul meu se tot învârtea în jurul ei, încercând să-i comunice cât mai fioros cu putință să părăsească incinta - în cazul de față, incinta în aer liber care este curtea mea. Eu priveam siderată acest spectacol demn de Animal Planet, și-mi doream să am o cameră cu infraroșu, căci părea clar o scenă de postat la ȘtirileProTv.ro. Sau și mai bine, în Libertatea!
Așadar, pisica era indiferentă, iar câinele se dădea de ceasul morții în jurul ei. Cât de stereotipic! La un moment dat m-am gândit să iau pisica și să o evacuez de pe proprietatea mea privată unde evident că venise în mod fraudulos, dar până să zic hop, câinele meu înșfacă pisica de grumaz și o aruncă de beton. Pisica miaună cu un glas sfâșiat, în timp ce câinele o târăște prin toată curtea, până ajunge la locul lui preferat, în porțiunea cu iarbă mai înaltă. Acolo își îngroapă - și apoi uită că a îngropat - oasele primite ca hrană și colțurile de pâine pe care nu vrea să le mănânce cu niciun chip.
Ultimul lucru pe care am apucat să-l văd înainte să intru debusolată înapoi în casă a fost Ben, cu mica pisică neagră în bot, un pic debusolat la rândul lui pentru că nu prea știa unde să ascundă cadavrul. Până la urmă a lăsat-o tot în iarbă - și probabil că o s-o uite acolo, așa cum uită și de oase.
Morala? Rea-litatea contrazice proverbele "Câinele care latră, nu mușcă" și "Mâța blândă zgârie rău". Tocmai am văzut cum o mâță blândă abia ieșită din găoace ajunge să fie mușcată de un câine care lătrase la ea juma' de oră. Nu se poate spune că nu a avertizat-o!
Mi-e milă de pisică, și mi se pare odios ceea ce s-a întâmplat mai devreme, dar nu pot să nu remarc indiferența enervantă și aerul de superioritate aristocrată pe care pisica și-l arogă: parcă aș fi văzut un salahor ucigând o mică adolescentă burgheză și îngâmfată! Câinele meu a simțit nevoia să-i arate pisicii unde îi e locul, adică nu pe teritoriul lui.
Mda, și tot n-am apucat să mănânc. De fapt, cred că nici nu mai mi-e foame.

Depri și supi

Zilele trecute am fost într-un hipermarket de unde am cumpărat doar o sticlă de lichid pentru desfundat țevi - substanța activă hidroxid de sodiu, aka sodă caustică. Casiera s-a uitat suspect la mine, dar nu a spus nimic. Oare s-o fi gândit la recenta sinucidere a Mădălinei Manole și în același timp la posibila sinucidere a acestei fete anonime care face apel tot la substanțe toxice/corozive?

25

Ziua aceea în care...
...persoane cu care abia dacă vorbești în restul anului își amintesc brusc de tine și-ți dau un semn...
...trebuie să dai de băut și să primești invitații cu zâmbetul pe buze...
...ar trebui să ai tort, cumpărat sau făcut de tine...
...te simți la fel ca în celelalte zile, dar ea cică are ceva deosebit pentru că sărbătorești o nouă rotație a ta (împreună cu Pământul) în jurul Soarelui...
...ar trebui să te bucuri că ai mai îmbătrânit cu un an (?!?) ...
...dacă ai noroc, ești înconjurat de oamenii care contează pentru tine, la care ții și cu care te înțelegi...
...dacă ai mult noroc, primești cadouri care să-ți și placă...
...dacă ai și mai mult noroc, primești un buchet cu un număr de trandafiri egal cu vârsta pe care o împlinești (poate sună banal sau siropos, dar e chiar drăguț)...
... dacă ai foarte mult noroc, iubitul tău poate căuta și găsi singurul parfum de pe piață care miroase exact ca florile tale preferate, lăcrămioarele...
...dacă ai cel mai mult noroc, toate astea sunt ambalate în bună-voință și o stare de bine...

Și dacă toate astea nu-s de ajuns ca să te bucuri și să zâmbești în forul tău interior, așteaptă până seara, când cineva te va numi zână. If that doesn't make your (B-)day, then your heart is made of stone, and apparently mine isn't!

Metal

Un lucru pe care l-am aflat cu o oarecare surprindere la un curs de psihologie acum câțiva ani este că_comunicarea este ireversibilă. E un fapt atât de evident încât ajunge să nu mai fie băgat în seamă. Ca atunci când treci în fiecare zi prin același loc familiar pe care nu te mai oprești niciodată să-l observi cu adevărat. Sau ca persoana aceea cunoscută de mult timp - mama, tata, sora, bunica, nepotul, vecinul sau vreun prieten apropiat - pe care nu o vezi, nu o asculți cu adevărat.

DA, ireversibilă în sensul că nu mai poți lua înapoi cuvintele spuse și nici nu le poți anula efectele. Totul devine aproape dramatic dacă e să te gândești la impactul emoțional pe care îl pot avea anumite cuvinte. Cum, te-am făcut să te îndoiești de tine spunându-ți că nu ești în stare de nimic, te-am făcut să te simți nedorit? Și ce, dacă îmi cer scuze, nu se rezolvă totul? Cum, nu pot să îți spun orice, bun sau rău, pentru ca apoi să încerc să șterg totul cu buretele "Îmi pare rău" sau fratele lui mai mare "N-am vrut, nu vorbeam serios"?

Pare stupid și imatur, dar eu una văd în jurul meu o mulțime de oameni care parcă nu își măsoară deloc cuvintele, rostesc pur și simplu primul lucru care le vine în minte fără să le pese câtuși de puțin de ceea ce pot crede ceilalți sau mai ales de cum pot fi afectați ceilalți.
Desigur, aici există și o mare capcană: nu poți ști niciodată foarte clar și precis care sunt limitele personale și mai ales zonele de intoleranță ale cuiva. De multe ori se întâmplă ca oamenii înșiși să nu-și cunoască vulnerabilitățile până nu le sunt "zgândărite" într-un mod care este amplificat de ecoul atât de exagerat al emoțiilor.
Și atunci a cui e vina? A celui ireverențios sau a celui sensibil? Și mai dificil este când cele două roluri se interschimbă. Atunci ai rețeta unui dezastru emoțional, în care călăul și victima pot ajunge să se acuze reciproc tocmai de lipsă de respect și de hiper-sensibilitate. Alegeți.

Guess what I've been listening while writing this... Oh, and it's not so much about the lyrics as it is about the sound of a thousand jigsaws drilling into my metal soul. Am I emo or what?



P.S. Este 4 dimineața și rândunicile au început deja să ciripească în dreptul ferestrei mele deschise. Ce contrast!

Ceralacca

Mi se întâmplă ceva ciudat. Se pare că atunci când mintea nu îmi este concentrată într-un efort susținut pentru o perioadă mai mare de timp, memoria începe să îmi joace feste.
Azi am petrecut aproape toată ziua culegând vișine; o activitate migăloasă și destul de plictisitoare, dar cineva trebuie să o facă și pe asta! E un fel de sport extrem culesul fructelor, pozițiile în care trebuie să te pui și ramurile care te zgârie de peste tot îți dau niște fiori "nemaiîntâlniți". O aventură, ce mai!
E lesne de înțeles că nu e chiar cea mai solicitantă muncă intelectuală din lume. Și tocmai pentru că mintea mi-a fost liberă să zburde nestingherită de limitele vreunui proiect anume în care să fiu implicată momentan, a ajuns pe tărâmuri uitate. Mi-am amintit, se pare, fără niciun motiv aparent, cuvântul din titlu: înseamnă ceară pentru sigiliu și e un cuvânt pe care l-am învățat tot în primul an la facultate, citind Le città invisibili de Italo Calvino. Copil mic și impresionabil cum eram într-ale limbilor străine, se pare că acest cuvânt m-a marcat așa de tare încât mi-l amintesc acum, fără vreo legătură cu ceva anume.
Mai aiurea este că îmi tot răsună în creieri, pe repeat, un vers dubios. Mi-e și rușine să-l spun, dar mai ales mi-e lene să-l caut, să încerc să aflu de unde provine. "Puștoaico, tu ai sânge de viperă". Iarăși, nu știu de unde naiba și de ce mi l-am amintit tocmai azi, eu cred că are legătură cu mintea mea odihnită și calmă acum după trecerea uraganului hormonal cunoscut sub numele de sindromul monstrului preistoric (PMS).
Oricum, sună a vers de melodie dance de pe la sfârșitul anilor 90. Sau poate și mai rău, o fi vreo manea! De ce naiba să îmi amintesc așa ceva, nu știu. Hai, cuvântul ceralacca sună într-un fel anume, are o sonoritate particulară, e un cuvânt ciudat și deosebit, e un fel de vuvuzela vremii lui, dar versul ăsta cu puștoaice și vipere... e chiar obraznic să iasă la suprafață din mlaștinile memoriei. Ce? El nu știe că n-am nevoie de el?